Tenis Made in China

Stefanos Tsitsipas l-a eliminat surprinzător în primul turneu de tenis de grand slam al anului pe multiplul campion Rafael Nadal, după ce ibericul luase primele două seturi și părea că nimic nu mai poate schimba soarta meciului. Iar bulgarul Grigor Dimitrov, câștigător al Turneului Campionilor și partener al rusoaicei Maria Sharapova, dar și al americancei Serena Williams, a fost trimis acasă de un jucător venit din calificări, locul 114 ATP, rusul Aslan Karatsev, care a jucat una dintre semifinale cu nr. 1 mondial, sârbul Novak Djokovic. În cealaltă semifinală de la Australian Open a ajuns revelația anului trecut, cel care i-a bătut, rând pe rând, în ultimul act al anului 2020, pe Djokovic, Nadal (nr. 2 mondial) și Thiem (nr. 3), tot un rus, Daniil Mevedev.

Aceștia sunt jucătorii, dar mai bine ne-am concentra asupra rachetelor lor. Djokovic merge pe mâna Head, la fel ca Sharapova și Karatsev. Dimitrov preferă Wilson, precum marele său maestru elvețianul Roger Federer, dar și ca Serena Williams, varianta feminină a celui mai bun jucător al tuturor timpurilor, ori ca grecul Tsitsipas. Nadal și austriacul Dominic Thiem utilizează Babolat, un alt elvețian câștigător de turnee Big Four, Stan Wavrinka, a ales racheta cu capul pătrat Yonex, Medvedev - Tecnifibre, până la legendarii Bjorn Borg și Steffi Graf, care au triumfat în marile turnee cu Donnay și Dunlop.

Și sigur că Wilson și Head sunt numele generice ale firmelor producătoare, pentru că pe rachetă, alături de Wilson, e scris Pro Staff, Blade sau Ultra, iar lângă Head se adaugă Prestige, Radical ori Speed.

Acest fapt cu mențiunea că ramele pe care le utilizează jucătorii de top sunt făcute special pentru ei pe puținele linii de producție rămase în Statele Unite ori Europa. Pentru noi, muritorii de rând, rachetele se fabrică exclusiv în China și n-au nicio legătură cu cele cu care joacă idolii, chiar dacă poartă aceeași inscripție. Ceea ce-i exasperează pe cunoscători!

Ei nu se sfiesc să recomande “vintage”-urile de pe vremea când Wilson și Head considerau că toți suntem suficienți de buni ca să merităm un lucru de calitate pentru cei 150 de dolari plătiți pe o rachetă.

Așadar, Pro Staff-ul lui Federer sau Speed-ul lui Djokovic conțin foarte mult marketing, ce se confundă cu vopseau cu care se acoperă în China ramele din grafit. Marketing agresiv pe care fabricanții de echipament sportive l-au “importat” de la politicieni, ca să nu scape nimic din lumea economică, nici măcar rachetele de tenis.

Pe vremea lui Pete Sampras, care folosea tot Pro Staff, diferențele erau minore între rachetele cu care jucau marile figuri la turnee și cele pe care le puteau achiziționa pasionații, din magazine.

Dar, pentru a se compensa avalanșa de taxe ce dădea buzna peste capitalism, celebra rachetă Pro Staff 6.0 nu s-a mai făcut în Statele Unite, la Chicago, ci producția s-a mutat în Caraibe, la St. Vincent, apoi în Taiwan și în China.

În fine, cel de al doilea loc n-a fost o alegere proastă, pentru că se spune că Sampras juca doar cu rachete de la St. Vincent. Însă până și fabrica insulară s-a închis pentru a se “chinezări” întreaga producție de rachete de tenis, ceea ce arată că modelul de a face bussines s-a modificat.

Anterior antreprenorii se raportau la piață și la capitalism. Acum încearcă să achiziționeze privilegii, precum se comercializau indulgențele în Evul Mediu, dar pe care le obțin nu de la Biserică, ci de la politicieni, care le atribuie o bucată din domeniul de comert, în loc să-și cucerească singure companiile nișa de piață.

Marea problema a rachetelor, a celor bune din trecut, este însă că sunt foarte rezistente și constituie mărturii ale unei epoci în care politicul nu influența atât de mult economicul.

Alte dovezi sunt automobilele construite pe șasiu, care continuă să funcționeze, deşi sunt considerate “de epocă”. Chiar, vă mai amintiți cât de mult au circulat Volkswagen Broască ori Mercedes Bot de Cal?

O altă întrebare: Avea „curajul” vreun pantof de sport ce purta sigla Adidas sau Puma să se dezlipească în anii ’80? Atunci, în România, era comunism, și oamenii se uitau cu jind la adidașii cu trei dungi, care, spre deosebire de încălțările lor, rezistente până la prima ploaie, erau „indestructibili".

Spre surprinderea românilor, însă, bascheții și tenișii de firmă din ziua de astăzi cedează la fel de repede precum cei din perioada comunistă.

Ca să sintetizez în termeni macroeconomici ceea ce simt cunoscătorii când dau aceeași sumă de bani pe marfa slabă calitativ din prezent, ca pe cea bună din trecut, e o formă de inflație. Aceasta se transpune, de fapt, într-un conținut mai redus de productivitate, ce se decontează din buzunarul consumatorului final. Chestiune pe care o putem prezenta și sub forma unei probleme de gimnaziu: „Magazinul X a vândut în anul T un short 100% bumbac cu 10 unități. În anul T+1, același retailer a comercializat exact același produs, la un preţ identic, dar cu 80% bumbac. Apoi în anul T+2, cu 65% bumbac, la același preț.” Cu întrebarea: „Câtă inflație înglobează (ascunde) deprecierea calității?”

Iar în măsura în care banii pe care i-au tot injectat băncile centrale nu intră în afaceri, fiindcă mediul economic suprataxat nu le permite companiilor să mai obțină profituri, supraviețuiesc doar clienții politici, ce beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale.

Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei piețe a muncii lipsite de concurență, cum e cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine și mai slabe calitativ ce substituie produsele din țările de origine.

Fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă un deziderat pe piețe controlate de oligopoluri. Nici principiul: „Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.

Și, din nefericire, o astfel de abordare duce, în cele din urmă, ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă putere economică a lumii China comunistă.

Ceea ce nu face decât să se verifice postulatul lui Karl Marx: „Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe și iar taxe”.  

Nu e un secret pentru nimeni că, de cele mai multe ori, majorarea unei impozit sau introducerea unuia nou scumpește produsele și serviciile vândute de firmele cărora li se aplică birurile respective. Într-un fel sau altul, clienții consumatori sunt cei care suportă de fiecare dată, din buzunarele proprii, înăsprirea fiscalității.

În anumite domenii intens reglementate, cum ar fi cel energetic, împovărarea consumatorilor finali cu taxele impuse de stat companiilor este realizată prin intermediul legislației. În tarifele reglementate practicate de aceste companii sunt incluse obligatoriu costurile taxelor și impozitelor. Toți am plătit pe facturi inovațiile fiscale guvernamentale ale anilor precedenți, cum ar fi taxa de stâlp, impozitul pe dereglementarea prețului gazelor și cel pe așa-zisele „monopoluri naturale" din transportul și distribuția de energie.

Costurile financiare ale taxelor sunt, deci, limpezi. Dar nu sunt singurele cu care fiscalitatea împovărează economia și pe consumatori. Inflația generată de impozite se manifestă în multe feluri, unele extrem de perverse și insidioase, nevizibile din prima.

Asta pentru că comercianții nu își pot permite întotdeauna să scumpească pe față produsele în urma unei majorări de taxe. Motivul este că nu toate produsele și serviciile manifestă aceeași inelasticitate a cererii. E simplu când e vorba de curent electric, benzină sau țigări. Firmele nu riscă mai nimic majorând prețurile. Se poate întâmpla, însă, să-și restrângă clienții consumul, să renunțe cu totul, cel puțin temporar, la anumite produse sau le este mult mai ușor să se aprovizioneze de pe piața neagră.

Atunci, pentru a-și conserva în cât mai mare măsură marjele de profit, comercianții recurg la alte metode. Unele sunt mai primitive. De pildă, se reduce cantitatea de marfă din pungile și pachetele de produse alimentare, de la biscuiți la macaroane și orice altceva. În alte cazuri, însă, se face direct rabat la calitate. Rețetele și specificațiile originale sunt alterate, pentru reducerea costurilor de producție, din necesitatea de a compensa majorarea impozitelor. Unele servicii inițial incluse fără costuri suplimentare pentru clienți sunt eliminate. În acest fel, consumatorii primesc mai puțin și mai prost pentru aceiași bani.

De aici nu rezultă neapărat că firmele își trag pe sfoară clientela. Modificările calitative pot fi foarte bine specificate pe etichete, conform reglementărilor în vigoare, dar cine stă realmente să le citească? Astfel, trece ceva timp până ce consumatorii realizează scăderea calității produselor pe care le cumpără. Și, oricum, psihologic vorbind, această degradare e mai ușor de asimilat decât o scumpire. În acest fel, majorarea taxelor ne reduce tuturor calitatea vieții.

Da, numai că în criză, exista oportunitatea ca firmele să se întoarcă cu fața spre piață și să se supună legilor invocate de Ludwig von Mises: cumpărând sau abținându-se de la a cumpăra, consumatorii îi aleg pe antreprenori printr-un fel de plebiscit, zilnic repetat.

Ei stabilesc cine merită să posede și cine nu, și cât de mult merită să posede fiecare. Votul pieței îi promovează pe aceia care în trecutul apropiat i-au deservit mai bine pe consumatori.

Dacă nu se întâmplă astfel înseamnă că se „socializează” pierderile, cresc taxele exact când arată manualele de economie că e contraindicat. Adică, în loc să-i premieze piața pe cei care-i deservesc cel mai bine pe cumpărători, îi recompensează politicienii pe clienții lor cu bani luați de la consumatori prin intermediul unor impozite majorate, indiferent de performanțele antreprenoriale.

Și problema se reduce de fapt la cum acceptăm să se facă ajustările prin inflație - un impozit implicit - ori printr-o revoluție? Cu precizarea că „balonul” de libertate al anii ’60-’70 - rezultat al revoluției „flower power”- a permis societății și economiei să se încarce cu creativitate pentru mai bine de două decenii.

Ceea ce face ca trupele de succes să fie tot acelea de acum două-trei decenii, în care cântă rockeri ajunși la vârsta pensionării, filmele „noi” nu-s decât remake-uri ale celor de atunci, automobilele, în afara caroseriilor, nu prea au suferit modificări, doar că-s mai puțin fiabile și costă la fel.

Și apropo de mașini, dacă ar fi fost trainice, ar fi avut toată lumea de câștigat, și am fi trecut peste orice formă de criză.

Din păcate, calitatea precară îi îndeamnă pe oameni să păstreze mașinile vechi, pe care le repară. Dacă se strică de tot șoferii nu mai merg cu ele.

Același lucru se întâmplă și cu rachetele. Nostalgicii preferă să se lase de tenis decât să achiziționeze noile rame.

Practic, consumatorii evită cât pot să cumpere mărfurile proaste pe care furnizorii își permit să le bage pe gât fiindcă s-au organizat în niște carteluri îndrumate îndeaproape de politicieni.

Filosofia anterioară alimenta diviziunea muncii, deoarece consumatorul ce cumpăra o rachetă Made în USA era producătorul altor mărfuri de care avea nevoie piața. Pe când acum, în perioada Made in China, clientul încearcă să fie înșelat de politic și marketing.

Asimetria informațională devine o practică generalizată, pentru că cel care a fost amăgit, va încerca și el să o facă, ceea ce nu restabilește încrederea și prelungește criza.


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review