"În această lume, nimic nu este sigur în afară de moarte şi impozite", spunea Benjamin Franklin. Și e bine să ne amintim că marele om de stat și inovator american a fost în tinerețe artist de stradă în Boston. Adică compunea cântece, precum și piese literare în versuri și proză, și le interpreta în piața publică oricui era dispus să le asculte. S-a lăsat la îndemnul tatălui său, care l-a avertizat în legătură cu stigmatul social care apasă peste această ocupație, deseori confundată, în mod eronat, cu simpla cerșetorie. Dar, după cum reiese din jurnalele sale, cântatul și recitatul pe stradă i-au consolidat lui Franklin concepția despre importanța primordială a dreptului la liberă exprimare.

Taxele fiind asociate cu moartea, nu e de mirare că par concepute pentru a tăia cheful de viață. De fapt, statul în general, ca ansamblu de instituții cu monopol asupra violenței presupus legitime, pare creat special în acest scop, cu practica sa continuă de control și extracție de bunăstare. Pe baza principiului că tot ce funcționează și este apreciat de societate trebuie taxat și reglementat. Deși pare greu de imaginat, nici artiștii de stradă n-au scăpat. După care însă ne amintim de discuțiile recurente din România despre fiscalizarea nunților, botezurilor și cumetriilor și despre taxarea lăutarilor și maneliștilor și nu ne mai mirăm atât de tare.

În New York, pe pietonalul din celebra Times Square, se produc numeroși artiști de stradă de toate tipurile, inclusiv așa-numitele "desnudas" - persoane de sex feminin cvasi-nude, care practică body-painting-ul și se lasă fotografiate de turiști contra cost. În 2015, consiliul municipal al orașului, condus la acel moment de primarul Bill DeBlasio, a conceput un plan de "igienizare" a zonei, care prevedea printre altele că veniturile încasate de artiștii de stradă din zonă de la trecători urmau să fie taxate de către bugetul local.

"Dacă e un business, atunci ar trebui tratat ca orice alt business și taxat", a spus atunci DeBlasio la un post de radio. Planul a rămas însă în aer, printre altele pentru că, din fericire, în SUA, dreptul la liberă exprimare este sfânt. Jurisprudența americană este plină de spețe în care judecătorii au declarat drept neconstituționale diverse forme de reglementare și taxare a activităților artistice de stradă, pentru simplul motiv că acestea nu sunt altceva decât forme de free speech, protejat de primul amendament la Constituție.

De exemplu, în 2008, autoritățile locale din Los Angeles au emis o reglementare potrivit căreia artiștii și vânzătorii de stradă care activau pe pietonalul de lângă Venice Beach erau obligați să obțină o autorizație de la primărie, contra cost. Mai mult, întrucât scopul normei era limitarea numărului acestora, autorizațiile se dădeau în baza rezultatelor unei loterii. După doi ani, însă, o instanță federală a decis anularea reglementării ca neconstituțională, judecătorii considerând că aceasta încălca dreptul constituțional la liberă exprimare.

Nu toate statele au însă același respect pentru libertate în general. De exemplu, în Marea Britanie, multe consilii locale limitează gama de locuri unde se pot produce artiștii stradali și îi obligă să obțină o licență de la autorități pentru a putea performa, deseori contra unei taxe. Există chiar și o secțiune specială dedicată acestei problematici pe site-ul administrației de stat de la Londra.

În Franța, lucrurile sunt și mai stricte. Pentru a cânta pe stradă, ai nevoie de două autorizații de la primărie, una pentru ocuparea locului public în care vrei să te produci, alta pentru adresarea către public.

Apropo de acestă din urmă țară, ne întrebăm dacă am fi aflat vreodată de existența unui François Villon, dacă s-ar fi apucat statul să-l taxeze, ori dacă trubadurii ar mai fi pomenit ceva de Arthur, Lancelot și Guinevere.

• Iluzionism de camuflat scăderea productivității

  Next >