Platon, profetul totalitarismului. Aristotel, inventatorul capitalismului

Aflu din presă, mai precis din Academia Cațavencu, că Platon și Aristotel sunt proustieni precum Marcel. Pornind de la acest imbold cultural, descopăr că Platon visează o cetate perfectă. Aristotel, în schimb, înțelege că perfecțiunea nu există.

De aici începe ruptura fundamentală a gândirii occidentale: între utopie și pragmatism, între control și libertate, între planificare totală și piața liberă. Două viziuni care, peste secole, continuă să împartă lumea.

„Republica” lui Platon este, în același timp, cea mai admirată și cea mai periculoasă carte din istoria filosofiei. În ea se află fascinația pentru ordinea absolută, dar și germenii opresiunii. Karl Popper o spune clar în The Open Society and Its Enemies (1945): Platon e „dușmanul libertății”, un gânditor care pune bazele intelectualismului totalitar.

Nu e singurul care vede asta. Hannah Arendt, în Originile totalitarismului (1951), observă cum obsesia pentru unitate și sacrificarea individului pentru „binele colectiv” revin, sub alte haine, în secolul XX.

Aristotel, elevul rebel, face exact opusul. Pune lupa pe realitate, pe oameni concreți, cu defecte, cu interese divergente. Înțelege că legea, nu „filosofii-regi”, ține comunitatea în echilibru. Legitimizează proprietatea privată ca motor de responsabilitate și plantează semințele capitalismului modern, acolo unde diversitatea și competiția produc mai multă ordine decât orice plan central.

Cetatea imaginată de Platon e condusă de filosofi-regi. Sub ei, o castă de apărători. Sub aceștia, masa producătorilor. Fiecare rămâne la locul său. Mobilitatea socială e un pericol, nu o șansă. Artele? Cenzurate. Poezia? Tăiată cu foarfeca, pentru că „strică sufletele”. Adevărul? Impus, nu negociat.

Sună cunoscut? Exact. Totalitarismele moderne nu fac altceva decât să traducă în limbajul lor visul platonician. Fascismul și comunismul duc mai departe obsesia pentru omogenitate și control. Toate cu prețul libertății individuale.

Și Socrate, modelul maestrului, nu e chiar inocent. Dialogul său, aparent democratic, ascunde o direcție unică. Întrebările nu caută răspunsuri, ci confirmă poziția celui care știe deja adevărul. E o pedagogie autoritară, o prefigurare a elitei care deține monopolul cunoașterii. Exact ceea ce, peste secole, se va numi „inginerie socială”.

Aristotel privește cetatea altfel. Nu ca pe o construcție geometrică, ci ca pe un organism viu. Politica nu e matematică, ci practică. Nu e despre perfecțiune, ci despre adaptare. În Politica, el analizează nu ceea ce ar trebui să fie, ci ceea ce există.

Aici apare diferența decisivă. Pentru Aristotel, proprietatea privată nu corupe, ci responsabilizează. Omul își îngrijește casa, pământul, negoțul. Și, prin asta, contribuie la bunăstarea cetății. Diversitatea socială nu e o amenințare, ci o resursă. Din ciocnirea intereselor iese echilibrul.

Această intuiție o preia Adam Smith. În Avuția națiunilor (1776), Smith vorbește despre „mâna invizibilă” a pieței. E același spirit aristotelic: din libertatea indivizilor, din competiția lor naturală, se naște o ordine spontană. Fără plan central, fără „filosofi-regi”. Friedrich Hayek numește asta, în The Constitution of Liberty (1960), ordinea catallactică – o rețea de interacțiuni imprevizibile, dar funcționale.

Platon inspiră, direct sau indirect, toate marile proiecte totalitare. Marx rescrie cetatea ideală în cheia luptei de clasă. Lenin pune în practică rolul „avangardei” – echivalentul filosofilor-regi. Fascismul glorifică unitatea organică a statului, sufocând pluralismul. Toți au în comun aceeași oroare față de imperfecțiunea umană.

Aristotel inspiră opusul: liberalismul clasic. John Locke, în Two Treatises of Government (1689), duce mai departe ideea de proprietate ca drept natural. Montesquieu preia moderația aristotelică în teoria separației puterilor. Smith adaugă dimensiunea economică a ordinii spontane. Isaiah Berlin numește asta „libertatea negativă” – spațiul în care individul nu e constrâns de stat.

Aici se află falia: Platon, părintele statului care știe tot. Aristotel, părintele pieței care funcționează fără să știe tot.

Nu e doar o chestiune de istorie a ideilor. Conflictul dintre Platon și Aristotel e prezent și azi. Pandemia reînvie obsesia pentru control centralizat. Crizele financiare reactivează chemările pentru planuri totale. Inteligența artificială ridică întrebarea: vrem algoritmi-filosofi-regi sau vrem competiție între imperfecți?

În spatele acestor dileme se ascunde aceeași întrebare veche de două milenii: ne salvează ordinea impusă sau libertatea imperfectă?

Civilizația occidentală trăiește între doi poli. Platon dă lumii visul ordinii perfecte, care mereu alunecă spre tiranie. Aristotel îi dă pragmatismul pieței, care mereu generează libertate și prosperitate. Istoria confirmă: capitalismul produce bunăstare, utopiile platonice lasă în urmă doar ruine și dictaturi.

Între planul perfect și ordinea spontană, între control și libertate, duelul continuă. Și, dacă privești bilanțul ultimelor două milenii: Aristotel câștigă. Capitalismul funcționează. Utopiile ucid.

Academia Cațavencu are însă ultimul cuvânt: Platon și Aristotel - cu mustața de oțel / într-un colț de carusel / cu cinci colți de sparanghel.

Acest text de opinie a apărut inițial în Revista Biz