Dacă ne-am lăsa mai puțin influențați de marketing și propagandă și am prefera să urmărim emisiuni științifice - chiar cu efortul de a ne completa educația pe parcurs - am realiza o schimbare reală de paradigmă. Poate n-ar mai conta atâta „cum ne simțim”, ci „cum gândim”. S-ar înlocui cultivarea emoțiilor cu cea a rațiunii și a înțelegerii fenomenelor.

De ce le preferăm pe primele? Fiindcă e mai comod? Fiindcă trăim într-o epocă în care un clip de 15 secunde e considerat cultură vizuală? Nu uitați că încă există Teleenciclopedia - lansată în 1965 de Octavian Paler - și Magazin, săptămânal cultural-științific. Două relicve dintr-o epocă în care cultura nu avea nevoie de influencer ca să pară interesantă.

Dacă ați fi urmărit sau citit asemenea emisiuni și reviste, ați fi aflat, de pildă, despre mica eră glaciară, întinsă cel mai probabil între 1250 și 1850.

Atunci nu circulau automobile, nu fumegau coșurile fabricilor și nu decolau avioane, dar totuși clima s-a schimbat, temperatura Terrei a scăzut brusc. Tamisa și canalele olandeze înghețau iarna și permiteau patinajul. Groenlanda s-a pierdut din harta mentală a Europei vreme de trei secole, până când danezii au redescoperit-o în secolul XVIII. În China, cultivarea portocalelor a fost abandonată. În 1780, iarna a fost atât de grea încât Hudsonul a înghețat complet, iar newyorkezii l-au traversat pe jos.

Acea iarnă perpetuă a lăsat urme și în artă. Hendrick Avercamp (1585–1634), pictor olandez din Kampen, a fost primul care a transformat frigul în temă estetică. A crescut într-o Olandă aflată sub dominația iernilor necruțătoare, și totuși a găsit în ele un motiv de bucurie. Pânzele lui nu sunt despre frig, ci despre viața care îl sfidează.

Jucătorii de golf din 1625 privesc gheața ca un teren comun și un laborator social: olandezii joacă golf pe gheață - kolf, precursorul hocheiului modern - și discută. Frigul nu e o amenințare, ci un pretext pentru comunitate și interacțiuni economice.

Ceva mai devreme, în peisajul hibernal din 1608–1610, natura suspendată în tăcere devine fundalul unei lumi în care oamenii, mici și fragili, dau sens spațiului prin mișcarea lor delicată.

Pentru kolf-erii surprinși de Avercamp, gheața se transformă în agora unei lumi înghețate: aristocrații și cerșetorii par că împart aceeași suprafață fragilă a existenței, ca într-un golf social al unei comunități vii și rezistente.

Patinatorii de lângă castel nu văd frigul ca o catastrofă, ci apreciază ca fiind o coregrafie socială, o ordine spontană care se reface în ciuda naturii.

Iar în peisajul de iarnă de pe râul înghețat, prezența oamenilor efemeri aduce viață și ritm.

Avercamp a pictat și o scenă de iarnă pe un canal, prin 1615, în care cetățenii se perindă printre bărcile înghețate. Privind aceste scene, vezi nu doar un popor călit, ci un spirit economic în formare - același care avea să construiască Republica Provinciilor Unite și primele bănci moderne.

Avercamp nu a fost doar un peisagist, ci un cronicar al adaptării. Și când zicem Avercamp au fost, de fapt, doi. Alături de unchiul Hendrick s-a remarcat prin peisajele de iarnă în care apar jucători cu crose în mâini și Barent Avercamp, membru al breslei Sf. Luca. În picturile lor, ordinea socială se reface natural, fără stat, planificare, teorie. Fiecare figură e o formă de reziliență. În fața frigului, omul improvizează, joacă, vinde, trăiește. E un capitalism al instinctului.

Esaias van de Velde e veriga dintre peisajul flamand medieval și lirismul iernilor marca Avercamp. Peisaj de iarnă cu patinatori lângă Delft e o lucrare fundamentală pentru felul în care pictura olandeză transformă frigul în spectacol.

Spre deosebire de compozițiile panoramice pe tipic Avercamp, Van de Velde aduce privirea mai aproape de oameni: cupluri care se țin de mână, patinatori stângaci, o femeie cu o sanie improvizată. În fundal se zărește Delft-ul învăluit în ceață, iar lumina, filtrată prin nori albi și gri, e melancolică, aproape modernă.

Van de Velde nu pictează doar iarna, ci sentimentul ei - acea liniște densă care pare să suspende timpul. În această imagine, frigul devine poezie vizuală, iar adaptarea - o formă de grație.

Dar și Pieter Bruegel cel Bătrân (1525–1569), urmat de fiul său, Pieter Bruegel cel Tânăr (1564–1638), au creat scene de iarnă cu patinatori. Tabloul primului Bruegel, realizat în 1565, surprinde viața cotidiană din Țările de Jos, cu oameni care se dau cu patinele pe râuri înghețate, printre copaci goi și case acoperite de zăpadă, într-un stil sobru și realist.

Fiul său, Pieter Bruegel cel Tânăr, a realizat propria versiune a acestui peisaj în 1595–1600, păstrând compoziția originală, dar accentuând culorile și detaliile, aducând astfel o interpretare mai vie și mai decorativă scenei tatălui. Astfel, peisajul cu patinatori există în ambele versiuni, fiecare purtând amprenta stilistică distinctă a artistului care a semnat-o.

Nu doar Olanda a fost prinsă în ghețurile micii ere glaciare. În Anglia, Tamisa a înghețat de mai multe ori, iar londonezii organizau Frost Fairs imortalizate de pictori.

Astfel, tabloul realizat în maniera maestrului olandez Thomas Wijck - un alt membru al breslei Sf. Luca, din Haarlem - surprinde Tamisa înghețată, transformată într-un imens târg,  În timpul Marelui Îngheț, fluviul care străbate Londra fost acoperit timp de două luni cu un strat gros de gheață de 28 cm. Gheața se întindea pe km întregi în largul coastelor din sudul Mării Nordului (Anglia, Franța și Țările de Jos), ceea ce a împiedicat utilizarea multor porturi. Lângă Manchester, solul a fost înghețat până la 69 cm, în Somerset - la peste 1,2 m.

Abraham Hondius este tot un olandez, născut la Rotterdam și naturalizat la Londra, care a pictat și el Tamisa înghețată, păstrând - la fel ca Avercamp - lumina rece și compoziția panoramică.

Samuel Collings reproduce ultimul mare frost fair documentat, înainte ca Londra să-și reconstruiască podurile și să modifice curgerea apei.

Din frig s-a născut civilizația comercială a Nordului. Întâi olandeză, apoi engleză. Pe gheață s-au format reflexele negocierii, ale riscului calculat și ale ordinii spontane. Când canalele înghețau, oamenii improvizau târguri. Când Tamisa se bloca, londonezii ridicau prăvălii pe luciul apei. Era același spirit al adaptării care avea să traverseze Atlanticul. New York - inițial numit Nieuw Amsterdam - a dus cu el nu doar arhitectura porturilor olandeze, ci și instinctul lor comercial: comerțul ca formă de rezistență la frig.

De la Olanda la Anglia și până în Alpi, frigul a devenit un factor de creație. Nu doar o provocare climatică, ci un catalizator al ingeniozității.

Sunetul viorilor, violelor și violoncelelor din Cremona, născute din același frig, completează această poveste. Stradivari, Guarneri și Amati au lucrat lemnul de molid și arțar crescut lent, dens, în acele ierni lungi. Dintr-un climat aspru a ieșit o armonie perfectă. În economie, invers: dintr-un climat artificial cald - menținut de stimuli și deficite - se naște disonanța. Iar Herbert Axelrod a adunat o colecție "cremoneză" pe care a donat-o Smithsonian.

Cercetătorii au pus mica eră glaciară pe seama scăderii activității solare și a intensificării activității vulcanice. Oamenii se deplasau cu căruța sau pe cal; influența era clar exogenă. Una la care s-au adaptat. De aici lecția eternă: criza nu e sfârșit, e test de reziliență, ba chiar de antifragilitate în termenii lui Taleb.

Avercamp a înțeles ce mulți economiști au uitat: că ordinea nu se planifică, ci se naște din adaptare. În fața frigului, omul improvizează. În fața crizei, se reinventează.

Din iarnă s-a născut comerțul. Din risc – prosperitatea.

Tendința de a confunda ordinea cu progresul o vedem bine „expusă” în economie. Ideea de „eșec al piețelor”, invocată adesea în contextul schimbărilor climatice, sugerează că oamenii ar fi incapabili să-și coordoneze spontan acțiunile și că e nevoie de intervenția statului.

Esența teoriei keynesiene este însă clară: statul trebuie să intervină doar atunci când consumul și investițiile private pierd vigoare și nu mai pot susține creșterea economică. Viziunea lui Keynes e anticiclică, nu permanentă: guvernele acumulează excedente fiscale în anii de avânt, pentru a le cheltui doar în perioadele de recesiune.

Din păcate, discipolii au deturnat învățămintele maestrului. Intervenția statului a devenit din temporară permanentă, deficitele - tolerabile, iar relaxarea cantitativă - normă. Economia e ținută pe perfuzii etatiste, ca un pacient fără perspective de externare, într-un sanatoriu fiscal-monetar global, în care medicii nu mai cred în vindecare, ci doar în ameliorarea simptomului.

Dacă ar putea privi spre epoca noastră, Keynes și Darwin ar observa, probabil, că ideile despre adaptare și anticiclicitate le-au fost transformate în rețete de confort intelectual. Exact contrariul intenției lor.

Și totuși, lecția rămâne: din frig s-a născut civilizația comercială olandeză - și, prin Anglia, cea atlantică. De la canalele din Kampen la Tamisa și până la portul New York, fostul Nieuw Amsterdam, frigul a fost laboratorul ordinii spontane. Avercamp a pictat exact această reziliență, chiar antifragilitate: instinctul de a transforma iarna în piață.

Pe aceeași gheață a Olandei s-a născut și kolf, un joc, care, traversând Canalul Mânecii, s-a topit în iarbă și a devenit golf. Sportul exclusivist al cluburilor britanice, ajuns mai târziu și în Lumea Nouă, s-a practicat, la început, iarna. Din frigul care i-a învățat pe oameni să negocieze și să reziste s-au desprins două lumi: hocheiul și golful.

Când natura a înghețat, piața a început să alunece grațios pe luciu.

---

• Tesla și Twain: lumină, umor și karma electrică

  < Prev
• Cutugno și Germanotta: artiștii care refuză franciza

  Next >