Nu e un secret pentru nimeni că, de cele mai multe ori, majorarea unei taxe sau introducerea uneia noi scumpește produsele și serviciile vândute de firmele cărora li se aplică birurile respective. Într-un fel sau altul, clienții consumatori sunt cei care suportă de fiecare dată, din buzunarele proprii, înăsprirea fiscalității.

În anumite domenii intens reglementare, cum ar fi cel energetic, împovărarea consumatorilor finali cu taxele impuse de stat companiilor este impusă pe față prin intermediul legislației. În tarifele reglementare practicate de aceste companii sunt incluse obligatoriu costurile taxelor și impozitelor. Toți am plătit pe facturi inovațiile fiscale guvernamentale ale anilor precedenți, cum ar fi taxa de stâlp, impozitul pe dereglementarea prețului gazelor și cel pe așa-zisele "monopoluri naturale" din transportul și distribuția de energie.

Costurile financiare ale taxelor sunt, deci, limpezi. Dar nu sunt singurele cu care fiscalitatea împovărează economia și pe consumatori. Inflația generată de impozite se manifestă în multe feluri, unele extrem de perverse și insidioase, nevizibile din prima.

Asta pentru că comercianții nu își pot permite întotdeauna să scumpească pe față produsele în urma unei majorări de taxe. Motivul este că nu toate produsele și serviciile manifestă aceeași inelasticitate a cererii. E simplu când e vorba de curent electric, benzină sau țigări. Firmele nu riscă mai nimic majorând prețurile. În alte cazuri, însă, clienții își pot restrânge consumul, pot renunța cu totul , cel puțin temporar, la anumite produse sau le este mult mai ușor să se aprovizioneze de pe piața neagră.

Atunci, pentru a-și conserva în cât mai mare măsură marjele de profit, comercianții recurg la alte metode. Unele sunt mai primitive. De exemplu, se reduce cantitatea de marfă din pungile și pachetele de produse alimentare, de la biscuiți la macaroane și orice altceva. În alte cazuri, însă, se face direct rabat la calitate. Rețetele și specificațiile originale sunt alterate, pentru reducerea costurilor de producție, din necesitatea de a compensa majorarea impozitelor. Unele servicii inițial incluse fără costuri suplimentare pentru clienți sunt eliminate. În acest fel, consumatorii primesc mai puțin și mai prost pentru aceiași bani.

De aici nu rezultă neapărat că firmele își înșeală clientela. Modificările calitative pot fi foarte bine specificate pe etichete, conform reglementărilor în vigoare, însă cine stă realmente să le citească? Astfel, trece ceva timp până ce consumatorii realizează scăderea calității produselor pe care le cumpără. Și, oricum, psihologic vorbind, această degradare e mai ușor de asimilat decât o scumpire. În acest fel, majorarea taxelor ne reduce tuturor calitatea vieții.

Haideți să aprofundăm însă cele spuse până acum cu exemple din sport. Mai precis din tenis. Mi-a venit ideea asta uitându-mă la la longevivul Roger Federer care juca la Turneul Campionilor cu o rachetă Wilson Pro Staff, și regretam că la respectiva competiție nu participă și sârbul Novak Djokovic, cu a sa Head Speed Pro.

Acest fapt cu mențiunea căramele pe care le utilizează jucătorii de top sunt făcute special pentru ei pe puținele linii de producție rămase în Statele Unite ori Europa. Pentru noi, muritorii de rând, rachetele se fabrică exclusiv în China și n-au nicio legătură cu cele cu care joacă idolii, chiar dacă poartă aceeași inscripție. Ceea ce-i exasperează pe cunoscători!

Ei nu se sfiesc să recomande “vintage”-urile de pe vremea când Wilson și Head considerau că toți suntem suficienți de buni ca să merităm un lucru de calitate pentru cei 150 de dolari plătiți pe o rachetă.

Așadar, Pro Staff-ul lui Federer sau Speed-ul lui Djokovic conțin foarte mult marketing, ce se confundă cu vopseau cu care se acoperă în China ramele din grafit. Marketing agresiv pe care fabricanții de echipament sportive l-au “importat” de la politicieni, ca să nu scape nimic din lumea economică, nici măcar rachetele de tenis.

Pe vremea lui Pete Sampras, care folosea tot Pro Staff, diferențele erau minore între rachetele cu care jucau marile figuri la turnee și cele pe care le puteau achiziționa pasionații, din magazine.

Dar, pentru a se compensa avalanșa de taxe ce dădea buzna peste capitalism, celebra rachetă Pro Staff 6.0 nu s-a mai făcut în Statele Unite, la Chicago, ci producția s-a mutat în Caraibe, la St. Vincent, apoi în Taiwan și în China.

În fine, cel de al doilea loc n-a fost o alegere proastă, pentru că se spune că Sampras juca doar cu rachete de la St. Vincent.Însă până și fabrica din St. Vincent s-a închis pentru a se chinezări întreaga producție de rachete de tenis, ceea ce arată că modelul de a face bussines s-a modificat.

Anterior antreprenorii se raportau la piață și la capitalism. Acum încearcă să achiziționeze privilegii, precum se comercializau indulgențele în Evul Mediu, dar pe care le obțin nu de la Biserică, ci de la politicieni, care le atribuie o bucată din domeniul de comert, în loc să-și cucerească singure companiile nișa de piață.

Marea problema a rachetelor, a celor bune din trecut, este însă că sunt foarte rezistente și constituie mărturii ale unei epoci în care politicul nu influența atât de mult economicul.

Alte dovezi sunt automobilele construite pe șasiu, care continuă să funcționeze, deşi sunt considerate “de epocă”. Chiar, vă mai amintiți cât de mult au circulat Volkswagen Broască ori Mercedes Bot de Cal?

O altă întrebare: Avea “curajul” vreun pantof de sport ce purta sigla Adidas, Nike sau Puma să se dezlipească în anii ’80? Atunci, în România, era comunism, și oamenii se uitau cu jind la adidașii cu trei dungi, care, spre deosebire de încălțările lor, rezistente până la prima ploaie, erau "indestructibili".

Spre surprinderea românilor, însă, bascheții și tenișii de firmă din ziua de astăzi cedează la fel de repede precum cei din perioada comunistă.

Ca să sintetizez în termeni macroeconomici ceea ce simt cunoscătorii când dau aceeași sumă de bani pe  marfa slabă calitativ din prezent, ca pe cea bună din trecut, e o formă de inflație. Aceasta se transpune, de fapt, într-un conținut mai redus de productivitate, ce se decontează din buzunarul consumatorului final.

Iar în măsura în care banii pe care i-au tot injectat băncile centrale nu intră în afaceri , fiindcă mediul economic suprataxat nu le permite companiilor să mai obțină profituri, supraviețuiesc doar clienții politici, ce beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale.

Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei piețe a muncii lipsite de concurență, cum e cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine și mai slabe calitativ ce substituie produsele din țările de origine.

Dar fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă de mult un deziderat pe piețe controlate de oligopoluri. Nici principiul: “Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.

Și, din păcate, o astfel de abordare va duce, în cele din urmă, ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă putere economică a lumii China comunistă.

Ceea ce nu face decât să se verifice postulatul lui Karl Marx: “Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe și iar taxe”.  

• Oare mai poate ajunge raportul euro-dolar la 1 la 1? Mai curând la 1,2570

  < Prev
• Băncile centrale independente, dar dedicate binelui public, reprezintă...

  Next >