Ce caută oamenii când emigrează? Stabilitate și infrastructură

Ați traversat vreodată cu mașina comune mai răsărite și la un moment dat v-a surprins un indicator pe care scria că de fapt treceți printr-un oraș? Ei bine, din 320 de orașe câte are România, peste 50 sunt comunele ridicate la rangul de urbe după anul 2000, într-un exercițiu de mare curaj având în vedere scăderea populației României, opusă concentrării.

Pentru ca o comună să aspire la rangul de oraș trebuie să aibă cel puțin 5.000 de locuitori, să îndeplinească o serie de condiții privind infrastructura, școlile și alte spații edilitare, mergând până la obligativitatea ca minimum trei sferturi din populație să nu fie angrenată în agricultură. Din păcate, multe dintre comunele ridicate la rangul de oraș nu întrunesc aceste condiții. Astfel se ajunge ca o cantitate semnificativă din produsele alimentare de bază consumate în mediul urban să nu provină din comerț, ci să fie produse în gospodărie.

Ca să rezumăm, România e de fapt mult mai rurală decât consemnează ultimul recensământ al populației, care relevă că raportul oraș-sat e de 53%-47%.

De pildă, minerii care s-au întors din orășelele bazinului Petroșani au observat cu stupoare că localitatea lor rurală din Moldova s-a transformat în oraș la puțin timp după întoarcerea lor, însă micile localități urbane de unde au plecat n-au devenit comune. Deși nici aceste artificii nu sunt în măsură să oprească statisticile să releve că sunt regiuni întregi unde populația rurală e majoritară. Este vorba de Moldova, Muntenia și Oltenia - zone care conduc autoritar și la numărul de exploatații agricole, cele mai multe de subzistență.

Totuși, nu acesta a fost neapărat obiectivul urmărit - populația urbană să rămână majoritară - , ci, mai degrabă, extinderea personalului din primării cu oameni de încredere ai baronilor locali, ocazie cu care puterea acestora din urmă a crescut, în paralel cu dependența politicienilor de aceștia, în special în perioada alegerilor. Și, în definitiv, nici chiar asta n-ar fi o problemă de nedepășit dacă agricultura ar genera un surplus stabil de mărfuri, precum în Slovenia, țară unde doar 51% dintre locuitori trăiesc în orașe.

În urmă cu două decenii și jumătate, conducerea postcomunistă a țării a moștenit o economie decapitalizată, care avea nevoie de investiții străine masive pentru a putea păstra întreaga forță de muncă angajată la acel moment. Dar, în loc să favorizeze mediul de afaceri pentru a atrage cât mai mulți investitori care să creeze locuri de muncă, politicienii au preferat să deghizeze șomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populație să beneficieze de acest statut. Apoi oamenii au migrat în comunele și satele de unde au venit. După industrializarea forțată din perioada comunistă, care a mutat milioane de oameni de la sat la oraș, a urmat un deceniu de migrație inversă.

Ruralizarea populației nu este deloc pe gustul investitorilor. În Estonia primele zece orașe concentrează 55% din populația țării, ceea ce face să fi atras mai mulți bani din străinătate decât Letonia (unde ponderea populației orașelor mai răsărite în total este de 53%) și Lituania (43,5%). În Ungaria, primele zece așezări urbane înglobează 39% din locuitorii țării și asta face să se bucure mai mult de atenția întreprinzătorilor din afară în comparație cu Cehia (26%) sau Slovacia (24%).

La noi, primele zece municipii - de la București, până la Brăila - dețin doar 20% din populația țării. Suntem mai aproape de ruși (16,5%), decât majoritatea esticilor care au intrat în UE. Poate că asta e cauza pentru care s-au adunat mai multe investiții ca la noi până și pe cap de bulgar (vecinii de la Dunăre au o treime din populație în primele zece orașe).

Însă exemplele nu trebuie să se oprească la Europa de Est. Vestitele aglomerări urbane de pe coastele Statelor Unite, din zona Marilor Lacuri ori din Golful Mexic pot fi unul dintre motivele pentru care PIB-ul american (calculat la paritatea puterii de cumpărare) se situează în vecinătatea celui european, deși UE are o populație cu 50% mai mare. Iar înăuntrul Uniunii, țările nordice, în special Finlanda, conduc în topul competitivității, pentru că au o populație mică, dar concentrată în câteva orașe.

Concluzia e clară: investitorii sunt atrași de piețe mari, unde își pot plasa cu ușurință mărfurile sau de unde își pot alege forța de muncă. Bucureștiul e cea mai mare piață. De asta s-au repezit aici bancherii să împrumute, rețelele de magazine să investească și constructorii să ridice clădiri. Din nefericire, Bucureștiul e singular și nici el nu mai e orașul de două milioane de locuitori de la începutul anilor ’90.

Și atunci când piețele devin mai mici, "erodate” de procesul de ruralizare, investițiile se reduc și dezvoltarea se încetinește.

Dar după cum Bucureștiul nu mai este metropola de două milioane de oameni, nici România nu mai e o ţară de aproape 23 de milioane ca în 1992, ci una de sub 20. Are o populaţie cu 15% mai scăzută. Da, numai că, în timpul acesta, multe oraşe au pierdut procente mai mari.

Ca urmare a acestui fapt, nu mai sunt 25 de municipii cu peste 100.000 de locuitori, ci 20. Iar la nivelul acelor 25 s-au văzut oraşe care au pierdut între o treime şi un sfert din populaţie, precum Piatra Neamţ, Bacău, Galaţi, Brăila, Buzău, Satu Mare, Braşov, Focşani.

Cei peste 70.000 de oameni care nu se mai numără printre locuitorii Braşovului sau Galaţiului echivalează cu întreaga populaţie a unor urbe reşedinţă de judeţ ca Tulcea sau Slatina. Cei 50.000 - 60.000 ce nu mai apar în evidenţele din Constanţa, Iaşi sau Bacău sunt la fel de mulţi ca aceia din Călăraşi ori Zalău. Se poate spune că din oraşele ţării au dispărut oraşe întregi.

Iar cei peste 50.000 de brăileni care nu se mai regăsesc în recensământ sunt cât erau oneştenii în 1992. Asta fiindcă acum oraşul de pe Trotuş, cândva foarte industrializat, mai are doar 39.000 de locuitori.

Şi este bine să subliniem cât de nociv e fenomenul, pentru că, după ce România n-a avut niciodată localităţi prea concentrate, ca să se poate dezvolta eficient, după cum se vede în Statele Unite sau în Japonia, acestea au devenit şi mai mici.

În anii ’80, economia de la noi, în care lucrau mulţi oameni proveniţi din migraţia forţată sat – oraş, a început să se decapitalizeze. Ceauşescu a plătit datoria externă şi nu a mai investit nimic în industrie. De aceea, în 1990, primul lucru ce trebuia făcut era să se capitalizeze economia cu ajutorul investiţiilor străine, fiindcă nu existau alte surse.

Aşadar, în urmă cu un sfert de secol o economie centralizată avea nevoie să treacă la un mod de gestionare descentralizat şi acest lucru se putea face numai cu capital din afară. În loc de asta însă s-a văzut exact secvenţa inversă: Nu ne vindem ţara. Şi pentru că s-a administrat pe dos faţă de cum ar fi fost necesar, în special în timpul mandatelor lui Ion Iliescu, au apărut baronii locali, care s-au conectat la politic şi împreună au generat corupţia.

Astfel se explică de ce s-au depopulat oraşele ţării. Oamenii au căutat stabilitatea precum au dorit şi ardelenii ce au emigrat în Statele Unite la începutul secolului XX.

Unii au plecat în străinătate sau la Bucureşti, şi în împrejurimile sale (populaţia din Voluntari, de pildă, a crescut cu 43% in 10 ani!) pentru a obţine stabilitate şi a beneficia de infrastructura superioară.

Alţii au părăsit oraşele industriale unde fabricile decapitalizate trăgeau să-şi dea obştescul sfârşit şi au revenit în comunele şi satele natale.

La final s-a văzut o migraţie inversă oraş - sat care a adus oamenii dintr-un domeniu cu productivitate mai mare - industria -, într-unul cu eficienţă redusă: agricultura. Hectarul de pământ pe care-l lucrau bătrânii a ajuns ca în loc de două persoane să hrănească 6 sau 7 şi să nu producă mai mult, ci doar să se împartă puţinul la mai mulţi.

Dar ca să revin la stabilitate şi la infrastructură, pentru că nu totul în România a evoluat dezastruos. Cluj-Napoca şi Timişoara au fost oraşe care au pierdut foarte puţină populaţie faţă de 1992, ba chiar au câştigat din 2002 până în 2011. Fiindcă în timp ce Clujul e căutat pentru stabilitatea pe care o conservă, Timişoara e conectată la infrastructura bună a Vestului. Spre deosebire de Braşov şi Constanţa, care au fost dominate de corupţie, şi au pierdut masiv populaţie. Brașov era cu cinci cincinale în urmă al doilea oraș industrial al țării, avea 324.000 de locuitori, dar a pierdut - în special ca urmare a plecării muncitorilor moldoveni care lucrau pe platforma industrială - aproape un sfert din populație.

Iar în Moldova cel mai mult a contat dispariţia industriei. Nu mai există nici măcar cea uşoară. Löhn-ul a păstrat nişte locuri de muncă, a oprit ceva-ceva declinul, dar cât putea să o facă?!

În fine, un critic literar remarca la un moment dat că România are mai mult o literatură a sărăciei. Şi continuând spusele lui se observă că scriitorii sărăciei, de la Ioan Slavici, la Liviu Rebreanu şi Marin Preda, şi au ales personajele din lumea satului. Deci cu cât populaţia e mai disipată într-o multitudine de comune şi sate, în loc să fie concentrată în câteva oraşe, cu atât productivitatea şi competitivitatea sunt mai reduse.

Asta pentru că, reiterez, investitorii sunt atraşi de pieţele mari, unde îşi pot plasa uşor mărfurile şi îşi pot alege forţa de muncă. Lucru deosebit de important, pentru că - aşa cum spunea Johann Norberg - singura şansă a celor săraci este piaţa liberă, doar acolo îşi pot vinde forţa de muncă.

Dar pentru a limpezi pe deplin această chestiune, e bine să vedem şi ceea ce zicea Lüdwig von Mises.

Concepţia liberală a vieţii sociale a creat sistemul economic întemeiat pe diviziunea muncii. Expresia cea mai evidentă a economiei de schimb este aşezarea orăşenească, care e cu putinţă numai într-o astfel de economie. În oraşe, doctrina liberală a fost dezvoltată într-un sistem închegat şi a găsit cei mai mulţi susţinători.

Însă pe măsură ce bogăţia creştea şi cu cât se mărea, în consecinţă, numărul de imigranţi de la sate către oraşe, cu atât mai puternice deveneau atacurile pe care liberalismul le suferea din partea principiului violenţei. Populaţia venită de la ţară îşi găseşte curând locul în viaţa urbană şi adoptă repede la exterior maniere şi purtări orăşeneşti, dar rămâne vreme îndelungată străină de gândirea civică.

O filosofie socială nu poate fi la fel de uşor însuşită ca o haină nouă. Trebuie câştigată cu efortul gândirii. Astfel, găsim tot mereu în istorie că epoci de creştere puternic progresivă a lumii de gândire liberală, când bogăţia se înmulţeşte odată cu dezvoltarea diviziunii muncii, alternează cu epoci în care principiul violenţei încearcă să câştige supremaţia – în care bogăţia descreşte pentru că diviziunea muncii decade.

Creşterea oraşelor şi a vieţii orăşeneşti a fost prea rapidă; a fost mai mult extensivă decât intensivă. Noii locuitori ai oraşelor au devenit cetăţeni în mod superficial, dar nu şi în modul de gândire. Aşa că, odată cu înmulţirea lor, sentimentul civic a intrat în declin. Mai ameninţători decât barbarii care asaltaseră zidurile cetăţii din afară sunt cetăţenii neasimilaţi din interior – aceia care sunt citadini numai ca aspect, dar nu şi ca gândire.

În 1922, când a apărut prima ediţie a lucrării lui Mises din care am extras rândurile de mai sus (Socialismul. O analiză economică şi sociologică), 80% dintre români locuiau în mediul rural şi doar 20% în cel urban.

Au urmat anii de migraţie forţată sat-oraş, din vremea comunismului, şi raportul a urcat până la 55%-45% în favoarea mediului urban. Dar, din păcate, acum România e la fel de săracă precum arată literature.

Comuniştii au luat de la Malaxa şi Auschnitt o sumedenie de întreprinderi pentru care şi-au arogat mai târziu meritul că le-au “edificat” ei, dar chiar dacă nu le-au organizat la fel de bine ca pe timpul capitalismul le-au păstrat în stare de funcţionare şi au dat de lucru muncitorilor pe care i-au adus de la sat la oraş.

Nu cum s-a observat după 1990, când elita cu origine sănătoasă - compusă din baroni şi politicieni corupţi - nici măcar ceea ce a “moştenit” nu a fost în stare să ducă mai departe, ci a distrus.

Oare ce părere mai au acum cei care vânturau de zor pancartele cu “IMGB face ordine” şi strigau cât îi ţineau bojocii: Nu ne vindem ţara! Mai pun un cocean pe foc în sătucul în care s-au întors şi cu mâinile pe care pe vremuri şi le făceau pâlnie la gură îşi prind cu durere capul. Mintea românului cea de pe urmă...