Indisciplina fiscal-monetară duce la lipsă de educație

Am mai vorbit de Faust în ultima perioadă, piesa pusă pentru prima oară în scenă pe 19 ianuarie 1829, la Weimar. Johann Wolfgang von Goethe a dezvoltat în etape proiectul tragediei Faust în ultimii ani ai secolului ai XVIII-lea și în prima parte a secolului al XIX-lea. Nu întâmplător, unul dintre episoadele operei literare în versuri rimate abordează o maladie economico-socială și politică străveche, care s-a agravat însă în modernitate.

Astfel, Faust și ″consilierul″ său, demonul Mefisto, ajung oaspeți la curtea unui împărat a cărui vistierie e în pragul ruinei, din cauza cheltuielilor nesăbuite. Suntem, evident, inclusiv din punct de vedere ″imaginar″, într-o epocă în care standardul monetar aur funcționează direct și la propriu: banii sunt aur. Astfel că statul adâncit în deficit bugetar nu ar putea majora masa monetară decât cu condiția prealabilă a creșterii producției miniere de metal galben. Asta înseamnă însă investiții, deci cheltuieli suplimentare, pentru care nu există resurse - și astfel se închide cercul vicios.

În acest punct, Mefisto vine cu o idee ce pare genială în simplitatea ei: ce-ar fi ca, în loc de monede de aur, împăratul să emită note promisorii de hârtie, care să-i poarte sigiliul și care să le garanteze celor care intră în posesia lor că vor primi o anumită cantitate de aur ce va fi extras în viitor? Astfel vor fi bani și pentru datoriile curente, și pentru investițiile în minerit. Toate probleme finanțelor publice par a fi fost rezolvate prin minune, ca printr-o vrajă alchimică.

Numai că, după cum se vede mai departe în piesă, problemele generate de indisciplină nu se rezolvă prin fraudă, oricât ar fi ea de ingenioasă și de bine camuflată.

Pentru că emiterea de surogate monetare din hârtie nu face decât să ascundă maladia cheltuielilor excesive, tratându-i simptomele, nicidecum să o vindece. Dimpotrivă, creează în întreaga societate iluzia că resursele aflate la dispoziție sunt acum inepuizabile. Ca atare, virtuți precum chibzuința, frugalitatea și economisirea ajung să pară vetuste, creații ale unei epoci apuse, când domina penuria, care nu mai există. La ce bun să mai fii virtuos când ai o avere infinită?

Drept consecință, consumul și cheltuielile de satisfacere a lui explodează, ″jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine/cealaltă să se îmbrace bine″, după exprimarea lui Goethe.

Altfel spus, cu ″bani gratis″ se degradează toate virtuțile, pasiunile și preocupările de calitate dispar sau devin apanajul unei minorități extrem de restrânse, iar în societate și cultură ajung să domine superficialitatea și prostul gust.

Din păcate, acest lanț cauzal al degradării se regăsește pe deplin în contemporaneitate. Obsesia pentru mâncare, haine și alte bucurii facile a publicului este omniprezentă în media. Cele mai de succes emisiuni TV sunt cele în care contigente de ″vedete″ cu calificări cel puțin îndoielnice mănâncă, beau și fac karaoke.

Iar o formă de bani gratis este și așa-numita creștere determinată de salarii, care nu înseamnă altceva decât plusuri de venituri fără nici un fel de sporuri de productivitate sau de calificare. Iluzia infinitului monetar nu produce decât lipsă de educație și dispariția criteriilor de merit în societate.

La fel ca în tragedia în două părți scrisă de Goethe, în care jumătate din populație trăiește cu psihoza să mănânce bine și cealaltă să se îmbrace, preocupările românilor sunt mai mult legate de “chefi” la tv, decât de cel care aducea cartea.Toți fac ridesharing și joburile de succes sunt cele de plasat și preparat mâncarea. Iar dragostea trece prin stomac, ca să reamintim expresia care a făcut “carieră” la noi. Nimeni nu dorește să fie mai bine calificat, ca pe această bază să câștige mai mult, pentru că nimic nu e în corelație cu educația și meritocrația. Chiar dacă, în acest fel sunt luate în răspăr spusele laureatului Nobel pentru Economie, Daron Acemoglu: „Mai degrabă decât să construim un sistem în care o mare parte a populației primește pomană, ar trebui să adoptăm măsuri care să încurajeze crearea de locuri de muncă de tip middle-class cu salarii bune”.