Relaxarea cantitativă ca magie neagră

M-am uitat la Concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena condusă de napolitanul Riccardo Muti şi am avut revelaţia că băncile şi fondurile de investiţii au nevoie de banii mulţi ai puţinelor persoane cu avere şi nu de multe persoane cu bani puţini. Dacă se schimbă cumva acest obicei capitalist sănătos şi cei bogaţi sunt incluşi în aceeaşi categorie cu cei cu putere redusă de negociere şi chiar îndemnaţi să se autoservească, în loc să fie serviţi, înseamnă că băncilor şi fondurilor nu le mai trebuie banii lor. Iar dacă nu, de unde fac rost? Păi cum de unde?! Din relaxarea cantitativă - QE!

Aşadar, într-o societate capitalistă lipsită de fragilitate, capitalul face regulile. Capitaliştii le fac, pe banii lor! Şi nu-şi permit să facă reguli private proaste, ca să nu distrugă forţa de muncă prin intermediul căreia poartă lupta concurenţială şi nici să nu-şi manifeste solidaritatea liber consimţit cu cei săraci, ca să nu-i bată Dumnezeu! Dacă se vede însă că fac politicienii şi oligarhii lor regulile şi băncilor şi fondurilor le pasă din ce în ce mai puţin de banii şi ”drepturile” celor avuţi, aşa ceva se produce în contextul în care statele au ajuns să nu se mai sinchisească de banii acestora, fiindcă au învăţat altcumva cum să-i ”fabrice”. Ba chiar ”interesul public” care dă mesajele la tv se străduieşte ca prin hazard moral şi selecţie adversă, prin discreţionarism, să acţioneze împotriva interesului privat. Să-i sărăcească pe bogaţi, să-i aducă la acelaşi nivel cu săracii, dacă tot a învăţat cum să ia din altă parte banii. Fiecare bănuţ pus pe piaţă cu QE, care îi afectează pe bogaţi în raritatea bunurilor pe care le deţin, le depreciază averile şi influenţa!

Înţelegeţi acum cât de important a fost etalonul aur? Atunci politicul nu putea face bani din nimic. Iar cei care-i aveau impuneau regulile. Unele în corelaţie cu relaţiile de piaţă, care să le permită să prospere în continuare. Concurenţa economică şi libera iniţiativă nu erau obstrucţionate de politicieni, ci aceştia li se adresau capitaliştilor cu: ”Vă rog frumos!”.

Dar mereu recursul la istorie este important. Unul dintre exemplele notorii de persecuție a deţinătorilor de capital îl constituie momentul distrugerii ordinului Cavalerilor Templieri de către Filip cel Frumos al Franței.

Având mari datorii și râvnind la averile acumulate de templieri, regele desființează și interzice ordinul, îi execută pe liderii săi și îi prigonește pe cavaleri, una dintre acuzații fiind cea de cămătărie.

Pe 18 martie 1314, când este ars pe rug, Jacques de Molay, Marele Maestru al Cavalerilor Templieri, spune:

Papă Clément… și tu, rege Filip… mai înainte de un an, vă chem să vă înfățișați la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiți pedeapsa cuvenită! Fiți blestemați! Blestemați! Blestemați cu toată seminția voastră până la al treisprezecelea neam!…

Papa Clement al V-lea moare la 20 aprilie 1314, la o lună de la tragicul eveniment. În timp ce se află pe năsălie, un fulger lovește biserica în care este depus, trupul fiindu-i mistuit de flăcări, ca și cele ale templierilor trimiși la moarte

Filip al IV-lea cel Frumos moare la 46 de ani, pe 29 noiembrie 1314, la Fontainebleau, zicând, în agonie, că “diavolul îl trage de picioare”, la 8 luni și 20 zile de la arderea pe rug a lui Jacques de Molay.

Toți fiii lui Filip mor fără urmași.

Iată cum pier cele 13 generații de regi blestemate de Jacques de Molay:

Prima generație:

Ludovic al X-lea cel Arțăgos moare la 26 de ani de pneumonie, pentru că se spală cu apă rece ca gheața, după un joc de Paume, un soi de tenis medieval. El e suspectat că ordonă strangularea soției sale, regina Margareta de Burgundia, acuzată de adulter după scandalul de la Turnul Nesle.

Ioan I Postumul moare la cinci zile, probabil otrăvit la botez de Mahaut d'Artois.

Filip al V-lea cel Lung moare la 30 - 31 de ani de dizenterie, din cauza apei infestate de rudele leproșilor. Fiul său se prăpădește în copilărie, la doi ani.

Carol al IV-lea cel Drept moare de tuberculoză, la 33 de ani. A doua soție a sa, Maria de Luxemburg, îşi găseşte sfârşitul împreună cu băiatul născut prematur după un accident cu caleașca. O dată cu ei dispare linia directă a Capețienilor.

Filip al VI-lea de Valois moare la 56 de ani, de o boală necunoscută. Începe Războiului de 100 de ani și Moartea Neagră - epidemia de ciumă bubonică.

A doua generație:

Ioan al II-lea cel Bun moare la 44 de ani, ca prizonier al englezilor, după dezastrul de la Poitiers.

A treia generație:

Carol al V-lea cel Înțelept moare la 42 de ani de “slăbiciune” - imunitate scăzută. El are însă meritul de a transforma Luvrul în reședință regală, după ce mai înainte, în 1317, odată cu transferul bunurilor templierilor către Cavalerii Ospitalieri: Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, vistieria regală, păstrată până atunci în Casa Templierilor din Paris, este mutată la Luvru.

A patra generație:

Carol al VI-lea cel Nebun moare la 53 de ani, în urma unei crize de demență.

A cincea generație:

Carol al VII-lea cel Victorios moare la 58 de ani de inaniție, pe fondul unui abces dentar care-l opreşte să mănânce şi să bea, și probabil cu regretul de a o abandona pe Ioana d’Arc în mâinile englezilor, pentru a-și salva tronul.

A șasea generație:

Ludovic al XI-lea cel Prudent moare la 60 de ani, după un accident vascular cerebral. Se autoexilează pentru mai mulți ani în turnul castelului Plessis-lèz-Tours “așteptând moartea ce trebuia să vină”.

A șaptea generație:

Carol al VIII-lea cel Prietenos decedează la 27 de ani, în castelul din Amboise, lovindu-se la cap de o ușă joasă. Toți moștenitorii săi sfârșesc în copilărie, iar văduva lui, Anne de Bretania, se recăsătorește cu vărul Ludovic d'Orléans.

Ludovic al XII-lea Părintele Poporului moare la 52 de ani. După căsătoria cu Maria Tudor, sora lui Henric al VIII-lea al Angliei, în vârstă de 18 ani, dorește din toată puterea să lase un moștenitor, se epuizează cu tânăra regină, și îşi găseşte moartea după trei luni.

A opta generație:

Francisc I moare la 52 de ani de sifilis, după nouă ani de suferință îngrozitoare…

A noua generație:

Henric al II-lea moare la 40 de ani, după ce lancea lui Montgomery îi străpunge un ochi în timpul unui turnir, iar chirurgul Ambroise Paré se străduieşte în van să-l salveze. Nostradamus prezise: “Pe câmpul de bătălie/ Singur în lupta din Cușca de Aur/ Ochii îi va străpunge”

A zecea generație:

Francisc al II-lea moare la 16 ani, probabil otrăvit; rudele sale angrenate în luptele pentru moștenirea tronului uită să-i organizeze ceremonia de înmormântare. Lasă în urmă o regină frumoasă și tânără, care va avea de asemenea un destin tragic: Maria Stuart a Scoţiei - decapitată la ordinul Elisabetei I a Angliei și Irlandei…

Carol al IX-lea, al doilea fiu al lui Henric al II-lea și al Caterinei de' Medici care urcă pe tron moare la 23 de ani, plin de remușcări pentru masacrul hughenoţilor din Noaptea Sfântului Bartolomeu, văzând fantome și agonizând timp de doi ani.

Henric al III-lea moare la 37 de ani, înjunghiat de Jacques Clément, care apoi e ucis cu spadele de Cei Patruzeci şi Cinci - celebra gardă zugrăvită de Alexandre Dumas…

Henric al IV-lea cel Mare moare la 56 de ani, asasinat de Ravaillac, pe strada Fierarilor.

A unsprezecea generație:

Ludovic al XIII-lea cel Drept moare la 41 de ani, de tuberculoză, în ziua comemorării morții tatălui său, Henric al IV-lea de Bourbon, ce luase locul celor din dinastia de Valois.

A douăsprezecea generație:

Ludovic al XIV-lea Regele Soare moare la 76 de ani într-un scaun cu rotile, chinuit de gută şi măcinat de cangrenă. El a mutat în 1682 reședința regală de la Luvru, la Versailles.

A treisprezecea generație:

Ludovic al XV-lea cel Mult Iubit moare la 64 de ani de variolă. După ce în timpul predecesorului său imensul teritoriu american dintre Golful Mexic şi Marile Lacuri primise numele de Louisiana, în cinstea lui Ludovic al XIV-lea, iar în 1718 Jean-Baptiste Le Moyne de Bienville fondează La Nouvelle-Orléans în onoarea regentului Filip d’Orléans, la finele Războiului de Şapte Ani - numit de Winston Churchill primul război mondial - Ludovic al XV-lea se vede nevoit să renunţe la statutul Franţei de principală putere colonială în favoarea Marii Britanii, care îi conferă Regatului Unit dominaţia lingvistică şi culturală până în zilele noastre, când La Nouvelle-Orléans devine New Orleans.

Ludovic al XVI-lea moare la 38 de ani, condamnat de Convenţie ca cetățeanul Louis Capet şi ghilotinat în Place de la Concorde, după ce el însuși autorizase această metodă de execuție din umanism. Încarcerat în Turnul Templului se spune că primește o vizită de la o persoană care-i zice: “Amintiți-vă de Templieri!“

Ludovic al XVII-lea moare la 10 ani răpus de tuberculoză în Turnul Templului - construit de templieri în 1240, în timpul domniei lui Ludovic al IX – lea - Sfântul Ludovic și demolat de Napoleon I în 1808 pentru că devenise loc de pelerinaj regalist.

De la blestem se poate trece la ideea că doar în paradis nu e penurie. Toate bunurile există din abundență, raritatea lor e un conceput necunoscut. Tocmai de aceea, acolo nu există nici economie, diviziune a muncii sau comerț.

De multe ori în istorie, dar și în contemporaneitate își face loc ideea că dobânda la împrumuturi e o formă de jaf și ar trebui interzisă. În fond, de ce să plătești mai mult decât ai luat? Ceea ce nu se înțelege e că una e să dispui de resurse în prezent și alta e să amâni posesia lor pentru viitor, punându-le temporar la dispoziția altuia. Precum toate bunurile mundane, timpul este limitat. Nu suntem nemuritori, iar calitatea vieții scade pe măsură ce îmbătrânim. Dobânda nu este decât prețul timpului.

Raritatea bunurilor, de la sine înțeleasă pe vremuri ca origine a economiei, e tot mai mult ocultată în ziua de azi. Există chiar luări de poziție ale stângii radicale potrivit cărora însăși ideea de penurie nu-i decât un mit propagandistic cultivat intenționat de “capitaliști” pentru a justifica exploatarea clasei muncitoare. De fapt, toate bunurile ar exista din abundență, tot ce lipsește ar fi redistribuirea lor judicioasă.

Statele se comportă la rândul lor ca și cum raritatea bunurilor n-ar fi un dat ontologic, ci doar un rezultat nefericit al unor politici neinspirate. Dacă s-ar aplica politicile “corecte”, orice formă de penurie ar dispărea, iar prosperitatea s-ar generaliza. Avem de a face aici cu o neînțelegere fundamentală a ceea ce este prosperitatea: ea nu e anularea rarității funciare a bunurilor, ci adaptarea cu succes la ea, prin economie.

Una dintre sursele cele mai insidioase ale iluziei abundenței întreținută de state este de natură monetară. Devreme ce putem oricând să tipărim bani, prin metode mai primitive sau mai complexe, înseamnă că am depășit blestemul rarității bunurilor. Masa monetară poate fi multiplicată la infinit. Dacă mijloacele de schimb sunt infinite, și obiectele schimburilor sunt infinite, nu-i așa?

Asta înseamnă că deficitele bugetare, la rândul lor, nu sunt decât o iluzie aritmetic-contabilă. Penuria poate fi anulată din pix. Toată lumea se califică pentru subvenții, de la cele mai mari bănci și corporații salvate de stat pentru că sunt "too big to fail" până la șomeri și alte categorii de asistați sociali. Anumite industrii sau proiecte de investiții nu rezistă pe cont propriu în piață? Nu-i nimic, le acordăm ajutoare de stat. Salariile sunt prea mici? Nu-i nimic, majorăm în continuu salariul minim. Dobânzile par prea mari? Nu-i nimic, le plafonăm prin decret. Iar cine nu adoptă poziția de drepți e reprimat subtil, prin suprareglementare.

Totul pentru a ascunde adevărul elementar că trăim într-o lume a rarității bunurilor și că doar piața liberă, adică tranzacțiile voluntare între indivizi în condiții de diviziune a muncii, de respectare a drepturilor de proprietate și a contractelor semnate, e soluția de adaptare la ea și de maximizare a prosperității.

Şi totuşi concluzia trebuie să fie cu templieri. Politicienii pot scăpa de blestem doar dacă renunţă să mai măsluiască preţul banilor, fiindcă bunurile sunt rare!

Cu o mențiune din drama lui Goethe, Faust. Atunci când trezorierul îi spune împăratului că “lăzile cu bani sunt goale”, demonul Mefisto vine cu „găselniţa” transformării hârtiei în bani. Suveranul zice “nu avem bani, faceţi ce a spus”, semnează bancnotele şi provoacă o explozie a consumului, “jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine / cealaltă jumătate să se îmbrace bine”. După care oamenii îşi dau seama că bancnotele sunt acoperite doar de promisiunea aurului care încă nu s-a extras din mine.