Intervievat în iunie 2008, informat asupra faptului că în România se acreditează ideea că trebuie să recurgem la deficit bugetar pentru a finanța infrastructura și întrebat dacă mai există și alte modalități de finanțare, Leszek Balcerowicz - arhitectul reformelor din Polonia, ministru al finanțelor publice, președinte al băncii centrale și profesor la Școala de Economie din Varșovia - a răspuns:

Nevoile de finanțare a proiectelor de infrastructură nu justifică în nici un fel politicile fiscale iresponsabile. Sunt multe țări care reușsc să mențină politici fiscale optime și, în același timp, să finanțeze eficient lucrări de infrastructură.

Deficitele cronice sunt extrem de dăunătoare pe termen lung pentru creșterea economică, iar dacă această creștere este afectată, atunci și posibilitatea de a investi eficient în infrastructură va fi, indirect, afectată.

Politica deficitelor bugetare înalte și justificarea ei prin nevoile de finanțare a proiectelor de infrastructură demonstrează o lipsă de viziune pe termen lung.

De asemenea, prezent în România, pe 22 mai 2015, la conferința “Să înțelegem viitorul. Perspectivele sectorului bancar și ale economiei. Pot băncile schimba viitorul României în bine?”, Balcerowicz a spus că investițiile publice nu pot înlocui investițiile private. Investițiile publice adesea sunt politizate, iar aceasta nu este doar lecția țărilor noastre, ci una generală. Politicienilor le place să fie populari, acesta e un lucru normal, dar ceea ce aduce popularitate politicienilor poate să dăuneze economiei.

Nu vă bazați doar pe investiții publice. Nu este adevărat că în Polonia și în alte țări creșterea economică a fost generată doar de fondurile europene. Fondurile europene nu pot înlocui reformele.

Nici introducerea euro, nici fondurile europene, nici FMI și nici chiar stimulii fiscali - reducerea TVA și a contri­buțiilor sociale - nu au atât de multă importanță în economia românească precum crearea unui mediu favorabil pentru antreprenori, a declarat Leszek Balcerowicz într-un interviu acordat Ziarului Financiar.

Cred că e un moment bun să readuc în atenție cuvintele Regelui dintr-un interviu acordat Revistei Capital în 1994: “Dacă se continuă aşa cum e acum, nu ajung douăzeci de ani, cum spunea Brucan. O să dureze şi mai mult de douăzeci de ani.”

Dar aceste fraze erau urmate de încă una: “Dacă se face o schimbare radicală, lucrurile o să meargă mult mai repede”. Din păcate, nu s-a recurs la o terapie de șoc precum în Polonia lui Balcerowicz. Și se observă că suntem rămași în urmă din cauza mentalității conducătorilor, dar și ei au poporul pe care-l merită. Românii își doresc, în continuare, pe cineva care să-i îndrume, fără să aibă nevoie de educație-conștiință-autodeterminare.

Polonezilor, cărora le-a fost cultivat spiritul antreprenorial încă înainte de șoc, vin în România ca investitori străini, în timp ce noi plecăm în Europa obedienți, pe post de slugi, după cum ne-au învățat baronii de acasă.

Dacă tot am pomenit însă de baronii locali, cei cu putere economică regională și drept de viață și de moarte asupra “supușilor” județeni, lor le este convenabil patriotismul, care e “ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfășoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor.”

Aprecierea dintre ghilimele am găsit-o la celebrul Umberto Eco, dar pasajul citat nu-i aparține nici lui, ci își revendică paternitatea de la Samuel Johnson, care a reacţionat la sfârșit de secol XVIII la falsul patriotism indus de John Stuart.

Lui Eco îi aparține citatul: "Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili (…) Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr".

Lăsând mândria la o parte, pentru a ne concentra asupra prosperității, nu vreau să merg până în interbelic la politica baronială “Prin noi înșine” a liberalului Vintilă Brătianu îmbrățișată fesenist în vremurile moderne ca “Nu ne vindem țara” vs “Porțile deschise” ale țărăniștilor, ci doar să remarc simplu că politica economică nu trebuie să reducă mai mult investițiile pe locuitor la care oricum stăm prost. Pentru că de acestea depinde bunăstarea.

Nu știu dacă își mai amintește cineva de Jürgen Stark. El a fost vicepreședinte și președinte al Bundesbank înainte de a face parte din board-ului Băncii Centrale Europene, dar pe care l-a părăsit înainte de sfârșitul mandatului din cauza controversatului program de achiziție de bonduri. Se poate spune pe scurt că Stark a fost un economist ce nu a fost de acord cu relaxarea cantitativă şi obișnuia să spună că guvernele europene riscă să împărtășească soarta dinozaurilor.

„Cu 60 de miliarde de ani în urmă, pământul era dominat de reptile foarte mari. Apoi s-a întâmplat ceva, a existat un șoc exterior și dinozaurii au dispărut. Mamiferele, mai mici și mai rapide s-au adaptat mai ușor. Au supraviețuit și, mai mult, au evoluat. Europa are nevoie de o economie de piață funcțională, capabilă să se adapteze rapid schimbărilor, dacă vrea să fie dinamică și competitivă în secolul XXI”, a avertizat Stark.

El  a zis că nu crede că se poate ajunge la o astfel de economie dacă statele continuă să acapareze jumătate din resursele economice.

Jürgen Stark a adăugat că statele ar putea avea cele mai bune evoluții, atât în termeni economici cât și sociali, în cazul în care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa între 30% și 35% din PIB.

Media încasărilor din taxe se plasează la nivelul UE la 40%. Noi acaparăm relativ puțin, 27% din PIB. Bulgarii, maltezii, balticii sau ungurii ajung până la 35% din PIB, spre deosebire de francezi, care ne tot sunt dați drept exemplu, cu 45,6% din PIB, ori de belgieni - 44,8%, austrieci - 43,5%, italieni - 41,7% sau nemți - 40,3%.

Sigur că la acest moment se poate da exemplul cu irlandezii, care îi iau pieței sub formă de taxe sub 23% din PIB și au ajuns de la un deficit de 5% din PIB în 2020 la excedent pentru al treilea an consecutiv. Iată că ține cont cineva de spusele lui Stark!

Dar în afară de asta se poate atrage atenția că veniturile bugetare, numite și povară fiscală, se rapotează la un PIB nominal, încărcat cu multă inflație în România, ce ar putea evidenția niveluri mai mari, poate între 30% și 35% din PIB dacă acesta ar fi mai “suplu”.

Tocmai de asta, fiscul și piața de capital se găsesc într-o relație de concurență, pe care primul organism vrea să o reprime ca să-i ia banii celui de-al doilea. Acest fapt vine într-un context în care bugetul statului şi Bursa se ocupă cam de aceleaşi lucruri. Când oamenii sunt în imposibilitate de a face ceva de unii singuri, pun mână de la mână şi finanţează proiecte mari, precum construcţia de autostrăzi, după exemplul căilor ferate edificate de Vanderbilt în Statele Unite cu bani privați, luați de pe piața de capital și de Rothschild în Europa.

Ce mare diferenţă este însă între banii contribuabililor şi cei pentru care managerii trebuie să răspundă în faţa acţionarilor! Pe când administratorii le înapoiază acţionarilor capitalul pe care nu-l pot investi, statul cheltuieşte toţi banii la sfârșit de an şi, eventual, mai pune o taxă ca să mai facă rost de alţii.

Timp în care cei ce refuză să plătească impozitul, fiindcă proiectul şi administratorul nu le inspiră încredere, sunt acuzaţi de fraudă fiscală, deși, în cazul de față, pare a fi vorba mai mult de legitimă apărare. 

E bine de subliniat că investiţii, investitori şi burse există, practic, de când lumea. Însă doar apariţia capitalismului a dus la democratizarea activităţii de investire, aşa cum a democratizat economia în ansamblul său. Până la capitalism, resursele şi capitalul erau concentrate în mâinile unor caste dominante extrem de restrânse din punct de vedere numeric, în vreme ce imensa majoritate a populaţiei se afla în diferite relaţii de servitute şi îi era, de iure şi de facto, blocat accesul la acumularea de capital, practicând exclusiv o economie de subzistenţă.

Democratizarea economică adusă de capitalism şi de revoluţia industrială a lărgit extraordinar de mult numărul de oameni implicaţi activ şi liber în activităţi economice lucrative. Pături din ce în ce mai largi ale populaţiei au depăşit stadiul economiei de subzistenţă şi au devenit capabile să economisească, să pună deoparte surplusul de venituri rămas după satisfacerea nevoilor de consum.

Din păcate, democrația politică și cea economică tind să intre în conflict. Mai ales când aleșii poporului, ce transmit voința politică a democrației prin reprezentanți, îi acuză pe cei care refuză să le dea bani pe mână de evaziune și îi împiedică să alimenteze fondurile mutuale pentru a pune la dispoziția bugetului statului resursele. Chiar dacă investițiile publice sunt adesea politizate, după cum remarca - la conferința susținută în România - Leszek Balcerowicz, artizanul terapiei de șoc din Polonia. Și mai înainte, în 2008, zisese că nevoile de finanțare a proiectelor de infrastructură nu justifică în nici un fel politicile fiscale iresponsabile. Pentru că sunt multe țări care reușesc să mențină politici fiscale optime, precum Irlanda, ce corespunde spuselor lui Stark. Dar dacă după atâta amar de vreme continuă să se acreditează ideea că trebuie să recurgem la deficit bugetar pentru a finanța infrastructura, dacă miştourile din trecut devin exemple de urmat pentru politicieni şi antreprenori, atunci diviziunea muncii decade și șomajul se accentuează. 

Chiar așa, potrivit lui Lezsek Balcerowicz succesul unui nou membru UE depinde de patru factori: stabilitatea prețurilor, capacitatea de a concura pe piața unică, reformele interne și limitarea ajutorului de stat.

• Relaxarea cantitativă ca magie neagră

  Next >