″Iară nu sîntu vremile supt cîrma omului, ce bietul om supt vremi″. În funcție de starea emoțională în care ne aflăm într-un moment sau altul, ne raportăm la celebrele cuvinte ale cronicarului Miron Costin fie cu înțelepciune amară, acceptându-le cu un soi de orgoliu fatalist, fie cu revoltă, deplângând atitudinea pasivă, resemnată, obedientă, mioritică a ″românilor″ față de istorie.

Însă ambele atitudini sunt deopotrivă de nesănătoase și contraproductive, pentru că ambele reprezintă un pretext pervers pentru inacțiune, ba chiar pentru compromisuri extrem de păguboase, mascate sub argumentul ″răului cel mai mic″.

Iar discuția este de cea mai mare actualitate, pentru că – dacă îmi este permis acest joc de cuvinte – e limpede că ″vremile″ geopolitice au devenit cât se poate de tulburi și că este extrem de posibil ca o serie de presupoziții fundamentale aproape cu statut de axiome, pe care ne întemeiam de decenii așezarea noastră în lume, cel puțin după Revoluția din decembrie 1989, să nu mai fie în curând valabile. Nu că ar fi limpede cu ce ar urma să fie înlocuite.

Aceste presupoziții aveau (și au în continuare, cel puțin momentan) la bază convingerea că principiile după care România a înțeles să se organizeze după Revoluție (stat de drept, drepturi fundamentale, egalitate în fața legii, economie de piață șamd) au, ca să zic așa, corespondență geografică în lumea empirică, dată de apartenența la NATO și la Uniunea Europeană. Punctelor cardinale imateriale date de principii le corespund coordonate geografice concrete: SUA și Europa Occidentală.

Iar acum, principalul motiv de disconfort mental, amețeală dată de un soi de disonanță cognitiv-geografică, derivă din faptul că liniile de corespondență dintre valori și geografie par a se fi blurat până la dispariție. Aliații de pe hârtie și de pe hartă sunt în continuare și aliați întru principii? Până la urmă, cine sunt ″ăia buni″ în noua ecuație? Pe cine ne mai putem baza și în ce măsură? Cine ne mai apără și cu ce preț?

Riscul e acum ca, din Miron Costin, să picăm direct în Caragiale și să ne întrebăm, fie ca Farfuridi și Brânzovenescu, fie precum cetățeanul turmentat, ″pentru cine lucrăm″ și ″cu cine votăm″, fără însă să mai știm cine e Trahanache sau Joițica, instanțele de autoritate de la care așteptăm răspunsul. Și să așteptăm pasivi să vină un Agamiță Dandanache de la ″centru″ (dar care mai e ″centrul″?) să tranșeze chestiunea în locul nostru.

Iar aici intervine un alt loc comun din tradiția geopolitică românească, respectiv imaginea țărișoarei aflate la răscruce de imperii, obligată să supraviețuiască făcând față unor presiuni de semn contrar concomitente. Asociată mai ales cu o obediență constantă, de fond, față de marile puteri, coroborată deloc contradictoriu cu lipsa de loialitate, cu disponibilitatea imorală de a schimba tabăra de fiecare dată când se schimbă direcția vântului.

Schimbarea direcției vântului istoric și geopolitic e neplăcută pentru o țară ca România. Tot cu o obsesie locală, putem spune că ″trage rău curentul″ între blocuri de putere globală. Însă, deși sunt convins că sună naiv, sunt de asemenea convins că principiile sunt cea mai bună ancoră, care te împiedică să te prăbușești în astfel de situații. A fi loial față de parteneri, dar mai ales față de principii. A pune adevărul înaintea lui Socrate.

Poate că principiile se vor decupla de geografia pe care o cunoșteam, însă ele însele – în măsura în care erau corecte și sănătoase din capul locului – nu se schimbă. Și sunt convins că erau și că sunt în continuare.

Mai mult, mai ales în economie, principiile și regulile de bază au calitatea că sunt deopotrivă îndreptățite etic și eficiente în ceea ce privește rezultatele lor pragmatice. Economia liberă de piață, libertatea schimburilor comerciale, protejarea drepturilor de proprietate, egalitatea în fața legii, echilibrul fiscal - toate acestea își păstrează valoarea și potențialul de a crea prosperitate. Iar în politică, dincolo de tensiunile extreme ale momentului, diplomația își va păstra preeminența în fața forței.

Bineînțeles că suntem ″supt vremi″ și nu deasupra lor, dar depinde de noi ce alegem să facem acolo. Țările se schimbă, oamenii care le conduc se schimbă, alianțele se pot schimba. Permanența poate fi dată doar de principii. Pe ele trebuie să le trasăm drept "linii roșii".

• Nu ne permitem să pierdem a doua rezervă valutară a țării

  Next >