Concurența e la Bursă, socialismul

Atunci când sunt întrebaţi de ce cele mai multe bănci româneşti nu-s cotate la bursă, bancherii răspund că sunt membre ale unui grup internaţional şi că e listată banca-mamă. Totuşi, în situaţia în care băncile rămân din ce în ce mai mult la mâna pieţei autohtone în ceea ce priveşte procurarea de resurse nu e logic să se ia în calcul potenţiale listări pe piaţa românească?

Sigur că este, fiindcă un profesor universitar observa - ghidat de spusele lui Ludwig von Mises - că în absenţa cotării la bursă nu avem nici un indiciu al valorii de piaţă al respectivei afaceri bancare din România. Ceea ce înseamnă că argumentul adus de bancheri e greşit, deoarece absenţa valorilor de piaţă pe componentele unui conglomerat nu face decât să îngreuneze determinarea acestei valori la nivelul întregului grup.

Aici e vorba de ceea ce economiştii numesc “problema calculului economic”. Cu cât avem mai puţine pieţe şi valori de piaţă, cu atât devine mai dificil să calculăm profiturile sau pierderile. La limită, dacă întreaga economie ar aparţine unei singure firme (sau statului), calculul economic ar fi imposibil.

Iar un analist economic remarca, inspirându-se din cartea lui Hernando de Soto – Misterul capitalului –, că dacă ne uităm pe harta economică a lumii, există delimitări clare între țările dezvoltate și cele în dezvoltare. O deosebire importantă rezidă din modul în care economiile restricționează sau încurajează piața. Întrebarea care se pune este de ce unele țări nu pot trece de la stadiul de economie în dezvoltare la cel de economie dezvoltată, sau, mai precis zis, capitalistă.

Principala diferență e dată de faptul că economiile care restricționează forțele pieței nu creează capital. Capitalul este acela care crește productivitatea muncii și multiplică averea unei națiuni. Și, mult mai important, reprezintă singurul lucru pe care, deocamdată, țările sărace nu-l pot produce singure, în ciuda faptului că actorii din viața economică sunt angajați în activități similare celor dintr-o economie capitalistă.

Paradoxal însă, în țările sărace, rata economisirii este mult mai mare decât în cele dezvoltate.De ce lipsește totuși capitalul? Fiindcă aceste economii sunt deținute într-un mod defectuos- case construite pe terenuri ale căror drepturi de proprietate nu sunt clare, companii ale căror pasive nu au definiții exacte. Iar atunci când drepturile de proprietate ale acestor active nu sunt bine definite, ele nu pot fi transformate în capital, nu pot fi tranzacționate decât într-un cerc restrâns, unde toți oamenii se cunosc între ei, nu pot fi utilizate drept colateral pentru împrumuturi ori ca participație într-o investiție.

Din cele de mai sus reiese că e necesar ca portofoliile să fie evaluate la piață: mark-to-market. În ele să intre cât mai multe valori mobiliare cotate, transparent. Pentru că dacă n-o faci e foarte greu să-ți prezinți oficial întreaga cantitate de business pe care o generezi când vrei să vinzi o parte din afacere pe piața de capital. Dacă faci business “pe încredere” cu niște parteneri între care nu schimbi facturi, e dificil să procedeze la fel și cel căruia îi cedezi afacerea. Dacă ai un business de 10.000 – 4.000 la alb și 6.000 la negru - nu poți vinde decât 4.000 la alb.

Așadar, în măsura în care ai business necotat, e nevoie să-l duci la cota Bursei, ca să fie transparent, ceea ce implică să nu faci evaziune fiscală.

Dar multe firme fac evaziune. De ce? Fiindcă taxele sunt prea mari față de cât business poate genera o activitate. Adică, la lipsa de capital și deficitului managerial se adaugă suprafiscalizarea.

Iată motivul pentru care puținii economiști cu expertiză din România obișnuiesc să spună: dacă vom continua cu un sistem fiscal care te împovărează, și-ți dă o singură șansă, să faci evaziune, nu putem spera la dezvoltarea Bursei.

De fapt, se poate afirma că Fiscul și piața de capital se găsesc într-o relație de concurență pe care primul organism vrea să o reprime ca să-i ia banii celui de-al doilea. Pentru că bugetul statului şi Bursa se ocupă cam de aceleaşi lucruri. Când oamenii sunt în imposibilitate de a face ceva de unii singuri, pun mână de la mână şi finanţează proiecte mari, precum construcţia de autostrăzi.

Dar ce mare diferenţă e între banii contribuabililor şi cei pentru care managerii trebuie să răspundă în faţa acţionarilor! Pe când administratorii le înapoiază acţionarilor banii pe care nu-i pot investi, statul îi cheltuieşte pe toţi la sfârșit de an şi, eventual, mai pune o taxă ca să mai facă rost de alţii.

Și ca să fie clar că discutăm de relații coercitive, cei care refuză să plătească impozitul, pentru că proiectul şi administratorul nu le inspiră încredere, sunt acuzaţi de fraudă fiscală, deși, în cazul de față, pare a fi vorba mai mult de legitimă apărare.