Dobânzile nu pot scădea agresiv în plin proces de convertire a creditelor din valută în lei

Dupa ce au epuizat tema că România nu s-ar fi confruntat cu riscul de deflație dacă n-ar fi scăzut TVA, analiștii economici revin cu ideea că BNR trebuia să fie agresivă în scăderea dobânzilor. Deși atunci când revista „Săptămâna Financiară” i-a intrebat la ce nivel al dobânzii de politică monetară consideră că se va relua creditarea, ei au răspuns cvasiunanim: Nu credem că putem vorbi de un anumit nivel al dobânzii-cheie la care se va relua creditarea.

Respectivii analişti apreciază că dobânzile în scădere - chiar real-negative! - sunt soluția de relansare a economiei pentru că așa este acum „modelul” Băncii Centrale Europene (BCE) învățat de la Keynes. Deși politica monetară, singură, fără mediu economic, nu poate face economia să funcţioneze.

Dacă privim spre deficitul de cont curent, care este diferența dintre investiții și economisirii, observăm că acesta se menține relativ scăzut pentru că dobânda de politică monetară s-a micșorat lent, dând stabilitate economiilor, iar fluxurile investiționale n-au revenit la niveluri semnificative.

De fapt, din cauză că investițiile străine cam lipsesc, și guvernul – condiționat de reducerea deficitului bugetar și de încasările fiscale scăzute – le-a ținut în frâu pe cele din bani publici, dobânzile au urmărit să nu descurajeze economisirea.

Iar această situație poate continua, în contextul în care diminuarea TVA le poate permite celor supraîndatorați să-și micșoreze debitele, ceea ce ar avea un efect pozitiv în planul economisirii nete.

Din cele prezentate de analiști s-ar înțelege că, atunci când nu se fac investiții, contul curent tinde spre excedent, iar banca centrală își poate permite să scadă dobânzile, deoarece n-are de ce să mai stimuleze economisirea. Pentru că, în timp ce deficitele provoacă inflație, ce trebuie combătută cu dobânzi, excedentele acționează exact pe dos.

Și totuși, aici apare o problemă. La ce inflație ne raportăm?

Fostul președinte al Bundesbank, Axel Weber, atrăgea atenția că: “Economiștii înțeleg inflația ca pe o majorare a prețurilor de consum, nu ca pe o reducere a valorii banilor rezultată din creșterea excesivă a masei monetare. Pentru a înrăutăți si mai mult lucrurile, băncile centrale refuză în mod sistematic să-și asume responsabilitatea pentru alte prețuri decât cele de consum, ignorând faptul că valoarea banilor se reflectă în toate prețurile, inclusiv cele la materii prime, mărfuri, imobiliare, acțiuni, obligațiuni, precum și, foarte important, în mișcările cursurilor de schimb valutar”.

Din spusele lui Weber ar rezulta că la deflatorul PIB ar trebui să ne uităm, căci el reflectă inflația din întreaga economie. Iar acesta se plasa la 2,8% în trimestrul III din 2015, în timp ce prețurile de consum parcurgeau un trend negativ (-1,76%).

De aici s-ar vedea că deficitele se găsesc la niveluri mult mai mari, pentru că asta evidențiază deflatorul, “gap”-ul de restructurare. El pune semnul egal între majorarea prețurilor și deficitul de productivitate.

Așadar, deficitul bugetar e redus, iar în măsura în care deficitul de cont curent este nu doar diferența între investiții și economisiri, ci și suma între deficitului guvernamental și cel neguvernamental, micșorarea deficitului fiscal a contribuit la scăderea acestuia.

Însă, din nefericire, simpla mențiune a faptului că se micșorează deficitul bugetar, nu e în măsură să releve care parte a sa scade, cea structurală sau ciclică.

Deflatorul PIB vădește că partea ciclică ar fi responsabilă cu ajustarea, adică guvernul s-a abținut de la a face investiții și singurele ajustări structurale au fost, poate, cele care au ținut de combaterea corupției, ce n-au legătură cu politica economică și cu reașezarea economiei pe un cadru nou.

În aceste circumstanțe e un gest de curaj să sugerezi că politica monetară ar trebui să aibă un rol din ce în ce mai scăzut. Dimpotrivă, ea trebuie să continue să cumpere timp până când politicile structurale vor permite ca echilibrele să nu fie atinse doar pe seama unor ajustări cantitative, printr-o abținere de la a face ceva.

Și, o altă chestiune ce este nevoie să fie clarificată, e de ce nu se accelerează creșterea economică în paralel cu o majorare a deficitului de economisiri, cum se întâmplă de obicei? Fiindcă “materia primă” e luată din alte economii, cu titlu gratuit.

Fondurile europene țin locul investițiilor fără să se vadă cu semnul minus pe balanța de plăți. Din acest motiv creștem mai mult decât alții, fără a părea că o facem nesănătos.

Dar starea de sănătate pare corespunzătoare, deoarece ne raportăm la prețurile de consum, și nu la deflatorul PIB.

Ca să conchid, banca centrală a făcut bine că nu s-a dus repede cu dobânzile în jos. În condițiile în care s-a repatriat economisirea externă, dobânzile la lei au dat stabilitate economisirii interne, de care e nevoie în contextul în care ne aflăm în plin proces de conversie a creditelor din valută în lei.

Monetariștii ca și keynesiștii privesc cu mare ușurință hazardul moral, respectiv subremunerarea celor ce-și amână consumul, cei care economisesc, dar ar trebui să admită că politicile fiscale restrictive fac mediul economic neprietenos și alungă investițiile și economisirea externă.

Și, reiterez, în circumstanțele stabilirii unui program de reconvertire a împrumuturilor bancare, realizat pe fondul unei fiscalități opresive, dobânzile n-au cum să se ducă agresiv în jos.


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review