Academia vrea taxă de ieșire din cimitirul tinereții

Academicienii trag un semnal de alarmă privind exodul creierelor. Spun că “pentru a se reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea ţării, credem că se impune ca orice absolvent de învăţământ superior, beneficiar al subvenţiei de la buget, să fie obligat să lucreze în ţară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenţionate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională”.

Problema este însă că Academia omite să ia în discuţie produsul pe care trebuie să dea banii cei care pleacă din România. Or, puţinele “filtre” precum evaluarea naţională, bacalaureatul şi – acolo unde există – admiterea la facultate arată o realitate dezastruoasă. Cu alte cuvinte, academicienii îşi exprimă opinia ca şi cum sistemul ar fi reformat şi aşezat, nu că cei care au învăţat o meserie acest lucru li se datorează mai mult lor.

Şi academicienii nu ţin cont de “păcatul originar”, acela că politicienii au vrut să nu schimbe obiceiul pământului şi în loc să vină investitorii străini aici, i-au trimis pe români, persoană cu persoană, după capitaliştii care lipseau din ţara lor, imediat după ce au vânturat sloganul “Nu ne vindem ţara!”.

Faptul că migraţia a avut suport politic nu este o invenţie. Pe timpul cabinetului Adrian Năstase, ministrul Muncii, Marian Sârbu, spunea că echilibrarea balanţei comerciale pe seama banilor câştigaţi de românii din străinătate reprezintă un beneficiu minor pe lângă avantajele sociale.

Din păcate, îndemnul academicienilor, de a-i taxa pe cei ce părăsesc o ţară pe care politicul a făcut-o să nu aibă mai nimic de oferit, e decupat din aceeaşi secvenţă a guvernării prin amenzi, care e relevată cel mai bine de poliţişti atunci când spun că eşti sancţionat că n-ai adaptat viteza de mers la starea carosabilului. Chiar dacă e clar că problema e carosabilul, nu viteza, cei de la Academie propun să fie penalizaţi aceia care pleacă din România, nu să devină mai întâi funcţional sistemul educaţional. Sunt curios ce părere ar fi avut de această iniţiativă, dacă ar mai fi trăit, academicianul Solomon Marcus, cel care susţinea că învăţământul trebuie reformat din temelii.

Soluţia nu este nicidecum taxarea celor care performează, ci să nu mai fie risipite resursele pe cei ce n-o fac. În acest sens merită adus în atenţie Albert Jay Nock, cel care a denunţat în perioada interbelică sistemul educaţional fiindcă obligă masele “needucabile” să urmeze o formă de învăţământ, din pricina unei credinţe egalitariste în capacitatea identică a tuturor de a fi educaţi. Adică, în loc ca sistemul să-i atragă pe aceia care au aptitudini pentru a merge la şcoală, el îi sileşte pe toţi să o frecventeze, denaturând vieţile celor care nu au abilităţi şcolare şi ruinând învăţământul adecvat pentru cei cu adevărat educabili.

Iar acest sistem educaţional, pentru care academicienii sugerează să se ceară bani înainte de avea ce să ofere, face să nu fie susţinută diviziunea muncii, şi implicit nici productivitatea, avantajul comparativ şi integrarea pe orizontală.

Diviziunea muncii suferă în plan intern, dar şi când vine vorba să participăm la cea din spaţiul comun: Uniunea Europeană. Pentru ca europenii să se uite la români atunci când deschid gura e indicat ca în loc să administrăm sărăcia şi să vânturăm puţinul prin redistribuire, să se creeze prosperitate. Şi asta nu se poate face fără ca învăţământul să fie vocaţional, fără să-i înveţe pe oameni o meserie din care să se întreţină. Fără a fi eficient şi competitiv. Programa şcolară să nu fie unică, ci să fie mai multe care se concurează.

Nu în ultimul rând, promovarea demnitarilor e nevoie să aibă legătură cu educaţia primită şi abilităţile acestora, nu cu partidul din care fac parte.