Aurul - cel mai mare oponent al lui Keynes în România

Statele Unite - 8.133 tone de aur, Germania - 3.355 t, dar și Fondul Monetar Internațional (condus de bulgăroaica Kristalina Georgieva) are dețineri de 2.814... oare de ce nu renunță cei mari la această relicvă barbară după cum a definit-o John Maynard Keynes?!

SUA, Germania sau Italia (2.452 t) nu abandonează - au două treimi din rezerve - ceva ce a fost un răstimp îndelungat baza sistemului monetar internațional, o perioadă alături de argint, apoi singur, ba mai mult Statele Unite i-au găsit recent utilitate. Au mai luat o cantitate de metal galben “în leasing” și au emis în contrapartidă monedă, ceea ce s-a numit quantitative easing (QE). Până s-a ajuns la aberația ca aurul să fie mai scump decât platina, un metal nobil mai rar!

Da, numai că relaxarea catitativă s-a făcut cu aur, nu cu argintul - fostul “tovarăș” de bimetalism, nici cu platina și de aceea s-a scumpit, împotriva “fundamentelor” legate de economia reală.

Continuând să ne uităm la cantitatea de relicvă barbară vedem că România are 103,6 tone peste nivelul de 102 t al Băncii Reglementelor Internaționale (Bank for International Settlements - BIS). Nu sunt 244 de tone ca în 1944, în condițiile unui tezaur de 91,5 pe care au uitat să ni-l înapoiezi rușii, dar nici 51,9 precum în 1954 după plata daunelor de război, ori 42,4 ca în 1987 după achitarea datoriei externe.

Stocul de metal galben al României, care valorează peste 6 miliarde de euro și reprezintă o zecime din rezervele internaționale, ar trezi un vădit resentiment din partea Lordului Keynes. Dar arată că dăm dovadă de prudență sporită în contextul QE, avem hedging făcut la hazardul moral și selecția adversă induse de relaxarea cantitativă, în măsura în care aurul nu indică, de fapt, vreun câștig, ci doar nivelul zero al pierderii. De aceea, legendarul Alan Greenspan, îl considera un garant al drepturilor de proprietate, care se opune deficitelor, modul ascuns de confiscare a avuției și sublinia că acela care își dă seama de acest lucru “nu are nicio dificultate în a înțelege antagonismul etatiștilor față de etalonul-aur.”

Iar prudența noastră se manifestă nu doar când discutăm de "cantitatea" de oponent al lui Keynes în România, ci și de locul unde-l păstrăm. În decembrie 1916 premierul I.I.C. Brătianu i-a cerut lui Mauriciu Blank părerea în legătură cu trimiterea tezaurului românesc la Moscova. Bătrânul bancher i-a spus să nu facă asta sub nici o formă şi a susţinut că e mai sigur să-l trimită în Marea Britanie. La replica lui Brătianu că ar trebui plătită o primă de asigurare de 10 milioane lei aur, Blank a replicat: ”Într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de 10 milioane pentru tezaurul ţării noastre nu este exagerată”.

Iată că am învăţat ceva din lecţiile istoriei!