Camatarii ar da faliment: recuperarea neperformanta a creditelor neperformante

Bancile sunt in plin proces de vanzare a portofoliilor de credite neperformante, pe care obtin, adesea, doar 10% din valoarea imprumuturilor. Ba chiar se poate vorbi de o adevarata “cruciada” dusa pentru a scapa de respectivul balast.

Da, insa acest proces accelerat contrasteaza cu lentoarea anterioara. Si atunci intrebarea este cat ar fi scos institutiile financiare daca ar fi avut aceasta initiativa in 2009? Pe o piata imobiliara lichida, si pe care abia se lansa Programul Prima Casa, ar fi obtinut, dupa toate probabilitatile, 40% - 50% din valoarea portofoliului.

Si cu aceasta ocazie as vrea sa reamintesc ca am abordat la momentul oportun aceasta chestiune, dand exemplul bancilor americane, care atunci cand creditele restante au ajuns la 8% au inceput sa le externalizeze cu ajutorul instrumentelor de piata si sa le gestioneze prin alte mecanisme decat cele de banca comerciala.

La noi insa, creditele neperfomante au trebuit sa creasca la un sfert din totalul imprumuturilor pana sa inceapa sa fie gestionata problema.

Iar bancile noastre daca nu aveau incredere in felul in care si-au curatat americanii portofoliile se puteau uita macar la spanioli. Fiindca in tara iberica, unde s-a vorbit de un mare pericol privind siguranta sistemului bancar, neperformantele n-au ajuns niciodata la nivelul din Romania. De ce? Pentru ca, la fel ca in Statele Unite, bancherii n-au stau prea mult pe ganduri sa execute garantiile aferente finantarilor si si-au procurat lichiditate pe o piata imobiliara functionala.

Adica, n-au inventat Programul Prima Casa in incercarea de a conserva pretul activelor, pana cand tranzactiile au scazut la un nivel greu de banuit.

Insa tocmai fiindca noi, romanii, am avut o astfel de abordare a disparut notiunea de benchmark. Si, implicit, oamenii nu au mai avut incredere in preturile afisate, pentru ca ele au ramas “inghetate” de la ultima tranzactie, care a avut loc cu multa vreme in urma, si persoanele interesate s-au indoit ca ele ar mai reflecta realitatea. Se poate zice, chiar daca e destul de dur, ca prin micsorarea voita a volumelor s-a incercat falsificarea pretului pietei.

Dar, in cele din urma, asta s-a razbunat pe bancherii care nu s-au grabit sa execute garantiile imobiliare, asa cum, reiteretez, au procedat americanii si spaniolii, ceea ce face sa se obtina acum doar o zecime din valoarea unui portofoliu de credite restante, in loc de jumatate, pe o piata cu o lichiditate normala.

Sigur ca in afara initiativei deja mentionate, conservarea pretului activelor imobiliare a mai fost indusa si prin intermediul altor programe, cum ar fi cele de generare a infrastructurii – din acest motiv tot insista analistii de la noi sa investeasca statul in acest domeniu. Din pacate insa, nu in aceasta directie trebuiau canalizate resursele, ci in cea a constituirii unui fond de imobile, care sa permita trasarea unui benchmark real.

In acest context si garantiile aferente creditelor s-ar fi depreciat mai putin si bancile n-ar mai fi incasat pe unele credite doar 10% din valoare. Pentru ca in prezent – in lipsa unui reper de piata - exista temerea ca preturile pietei imobiliare au alunecat sub nivelurile reale, desi Romania e subconstruita!

Si bancile nu doar ca nu au trecut la executarea activelor neperformante la momentul oportun, ci au refuzat si sa apeleze la serviciile pietei de capital pentru a-si securitiza portofoliile de credite. Chiar daca era clar, cand atragi bani in depozite cu lunile si ii plasezi pe 20 – 30 de ani, ca e nevoie de asa ceva.

Daca bancile ar fi tinut cont de mismatch-ul de maturitate, ar fi impartit riscul cu piata de capital, care poseda resurse pe termen lung, si ar fi emis, in 2009, obligatiuni in lei, pretul lor ar fi fost mare, insa oricum mai mic decat costul la care s-a imprumutat statul in dolari.

Asadar, statul roman n-a avut nicio apasare sa se finanteze foarte scump, aratand cat de putina incredere au creditorii in modul de gestionare al Romaniei. In schimb, bancile au ezitat sa se imprumute in moneda locala, la jumatate cat s-au ridicat costurile Trezoreriei Statului la finantarile in moneda americana.

Spre deosebire de stat, bancile s-au uitat la dobanda de politica monetara. Insa cu riscul de a-si administra prost creditele restante. Ca dovada, dupa numai 5 ani, ele obtin 10% pe portofoliile de credite neperformate, in loc de 40% - 50%.