Interesul naţional, abordare sintactică - up-date

 

Motto:

Omul care a comis o eroare și nu o îndreaptă comite o altă eroare și mai mare (Confucius)

 

Interesul naţional constituie sintagma invocată de o populaţie consolidată sub forma unei naţiuni când urmăreşte să-şi atingă obiectivele comune.

Pentru asta, respectivul popor îşi ia anumite măsuri, îşi creează un cadru instituţional şi îşi defineşte cu claritate obiectivele.

Iar în condiţiile actuale în care sunt grupate naţiunile, în state, acestea din urmă elaborează instrumentele pe baza cărora este atins interesul naţional.

Prin instrumente se înţelege cadrul instituţional şi legislativ. Instituţiile - începând cu Parlamentul şi trecând prin banca centrală - împreună cu legile au ca scop atingerea obiectivelor naţiunii.

Ele ar trebui să nu ajungă să fie vreun moment aservite unor grupuri de persoane. Pentru că respectivele instrumente nu pot să fie gestionate prin intermediul unor grupuri de interese. Ele trebuie să reflecte mereu interesul naţiunii. Sigur că orice abatere de la această abordare îşi va găsi justificarea într-un fel sau altul, dar nu va reprezenta interesul naţional.

N-aş vrea ca discuţia să cadă în desuet, fiindcă s-a vorbit mult de interesul national în România, dar, de fapt, acesta a reflectat atingerea unor interese personale şi de grup. Cu alte cuvinte, în plan instituţional erau infiltrate “cauzele” unor grupuri care doar agitau stindardul naţional şi au reuşit, în final, să compromită sintagma de interes naţional.

Dar chiar dacă interesul naţional survine în condiţiile unei situaţii neclare este indicat ca sistemul instituţional şi legislativ să poată prelua hazardul venit din exterior şi să constituie obiective ale naţiunii.

Şi ca un exemplu, care să justifice întregul context, trebuie spus că nu poţi susţine cu interese de grup o elită, n-o poţi întreţine financiar pe seama unor măsuri discreţionare, ci aceasta e necesar să fie legată prin educaţie şi conştiinţă. 

Iar pentru a vedea cât de departe suntem de modelul ideal e bine să-l ascultăm pe Ludwig von Mises. El observă în volumul „Economia în 7 lecții” că ideile care i-au călăuzit pe filosofii și avocații din secolele XVIII – XIX să dezvolte fundamentele noului sistem politic porneau de la premisa că principalul obiectiv asupra căruia toți oamenii decenți ar trebui să i se dedice e bunăstarea întregii țări.

Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerând că-i normal să existe diferențe de opinie privitoare la modul optim de gestionare a treburilor unui stat.

Persoanele care împărtășeau idei similare despre o problemă cooperau, iar asta purta numele de partid. Dar struc­turile de partid nu erau permanente. Nu depindeau de poziția indivizilor în ansamblul structurii sociale. Ele se puteau modifica atunci când oamenii aflau că pozițiile lor inițiale erau eronate.

Din acest punct de vedere, mulți priveau discuțiile din campaniile electorale, și apoi în adunările legislative, ca pe un factor politic important. Nu erau văzute doar ca declarații de partid, ci constituiau încercări de a convinge grupurile cu păreri diferite că ideile vorbitorului sunt mai corecte, mai favorabile bunăstării tuturor, decât cele formulate de preopinenți.

Discursurile politice, editorialele din ziare, pamfletele și cărțile erau scrise pentru a convinge. Erau puține motive pentru a crede că cineva nu putea convinge majoritatea dacă propria sa poziție era corectă și ideile sale sănătoase. Acesta era punctul de vedere adoptat de către cei ce scriau regulile constituționale la începutul secolului XIX.

Însă toate acestea presupuneau că statul nu se amesteca în condițiile economice ale pieței. Că toți cetățenii împărtășesc un singur ideal politic: bunăstarea întregii țări și a între­gii populații.

Și tocmai aceasta este filosofia socială și economică pe care a înlocuit-o intervenționismul.

Potrivit ideilor intervenționiste, datoria guvernului nu vizează binele comun, idee pentru  care militau oamenii de stat din secolul XVIII, ci de a susține și privilegia grupurile speciale.

Ceea ce ni se oferă astăzi – subliniază Mises - e o situație în care nu mai există partide în accepțiune clasică, ci doar grupuri de presiune.

Un grup de presiune este unul care dorește să obțină un privilegiu special, pe seama restului populației, ce poate consta într-o subvenție, în legi care să-i împiedice pe alții să intre în competiție cu membrii grupului. Ceea ce asigură grupului de pre­siune o poziție specială. Privilegiul îi oferă acestuia ceea li se refuză altora.

Și în fiecare partid există reprezentanți ai grupurilor de presiune, ce sunt mai interesați să coopereze cu reprezentanți ai acelorași gru­puri de presiune din partidul rival decât cu alți membrii ai propriului partid.

Bineînțeles că fiecare din aceste grupuri de presiune reprezintă, în mod necesar, o minoritate. Într-un sistem bazat pe diviziunea mun­cii, fiecare grup special care urmărește privilegii trebuie să fie o mi­noritate. Iar minoritățile nu au niciodată posibilitatea să obțină ceea ce doresc, dacă nu cooperează cu alte minorități similare.

În adunările legislative, ele încearcă să alcătuiască coaliții între diverse grupuri de presiune, astfel încât să poată deveni majoritare. Însă, după un timp, aceste coaliții se destramă, deoarece există probleme asupra cărora este imposibil să ajungă la o înțelegere cu alte grupuri, astfel încât urmea­ză formarea altor coaliții între grupurile de presiune.

Avem, în legislaturi – observă Mises – reprezentanți ai fermierilor și industriașilor, și ai diverselor sindicate. Un singur lucru nu este reprezentat în parlament: națiunea ca întreg. Și toate problemele, chiar cele ce țin de relațiile externe, sunt abordate din perspectiva intereselor grupurilor de presiune

 


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review