Banca centrală a supus dezbaterii un proiect de modificare a regulamentului de creditare, în vederea transpunerii legislaţiei europene. Iar punctul care mi-a atras atenţia se referă la obligativitatea creditorului de a evalua capacitatea de rambursare a debitorului în principal pe seama capacităţii acestuia de a genera venituri, garanţia fiind un element secundar în analiză.

Din păcate însă, legea dării în plată vine în contradicţie cu acest regulament, ce urmează să fie schimbat, reiterez, ca urmare a necesităţii armonizării cu legislaţia europeană, şi atunci banca centrală ar trebui să ceară modificarea legii.

Aşadar, când România nu ia măsuri de a avea o legislaţie compatibilă cu cea europeană, Comisia Europeană (CE) declanşeaza procedura de infringement. Şi din acest motiv banca centrală procedează acum la armonizarea regulamentului de creditare. Dar şi după respectivele modificări tot ar mai rămâne un act normativ cu risc de infringement, legea dării în plată. De ce? Fiindcă legislaţia europeană transpusă în cea locală face ca venitul să reprezinte principalul element în relaţia client – bancă, pe baza căruia se stabileşte serviciul datoriei, nu garanţia, care se constituie ca o măsură de siguranţă. Iar aberaţia pe care o instituie lege dării în plată exact acest lucru îl schimbă. Nu mai contează serviciul datoriei, ci faptul că se ştie că garanţia e în orice moment opozabilă creditului. 

Iată un motiv serios pentru care CE ar trebui să aibă o poziţie oficială privind legea dării în plată, în condiţiile în care, deşi banca centrală se străduieşte să armonizeze legislaţia românească cu cea comunitară, legislativul promovează o lege ce nu e în concordanță cu filosofia europeană.

Iar băncile au reacţionat deja, ceea ce i-a determinat pe unii analişti să spună că au majorat coordonat avansul la creditele ipotecare, instigate de banca centrală, ceea ce ar trebui să determine Consiliul Concurenţei să se autosesizeze. Dar ceea ce scapă acestei abordări e că legislaţia UE, ce trebuie transpusă în cea autohtonă, e anterioară legii dării în plată. Şi pentru că prevederile legii dării în plată nu sunt compatibile cu legile europene cu care se armonizează regulamentul de creditare, băncile şi-au modificat normele aşa cum au crezut ele, pentru a face faţă nepotrivirii dintre actele normative. Deci, dat fiind că există un mismatch între acquis-ul comunitar şi darea în plată, ceea ce se sugerează că ar fi o reacţie coordonată a băncilor, e, de fapt, una la nepotrivirea legislativă.

Şi aici mai merită de făcut o precizare. Sunt multe bănci care au anunţat că măresc avansul la creditele ipotecare, dar mai sunt şi unele ce spun că vor proceda diferit de la client la client. Asta face să vorbim, practic, de două tipuri de reacţie, nu de o mişcare coordonată. Despre unele bănci ştim că rezolvă divergenţa dintre legislaţia europeană şi cea naţională având o atitudine transparentă, dar severă, din punct de vedere al condiţiilor de creditare. Alte instituţii nu se ştie dacă reacţionează la fel de sever, dar, cu siguranţă, sunt mai puţin transparente.

O  ultimă menţiune e aceea că opinia de faţă a fost realizată bazându-se doar pe elemente verificate, comunicate şi documente oficiale ale băncii centrale şi ale băncilor comerciale. Faţă de afirmaţiile care au fost făcute şi care nu sunt susţinute în acelaşi mod. 

• Calea către parvenire sau cât de mundană e politizarea economiei

  < Prev
• Legea dării în plată: anticiclic vs antisistemic

  Next >