De ce leu şi nu român?

Inspirată din denumirea monedei franceze, prima propunere pentru moneda națională a fost cea de "român". Heliade Rădulescu atrăgea, însă, atenția că numele de "român" ar putea naște confuzii și echivocuri. "Auzul românului nu sufere a se zice: s-a dat o sută de români (ca o sută de franci) pe un bou (Echilibru între antitezi, 1859)".

Dionisie Pop Marțian sublinia și el acest lucru în Analele Economice (1860): "ar fi nostim la întrebări precum <Cu cât ai cumpărat măgarul acesta?> să se răspundă <Cu 20 de români!>. Franc nu înseamnă francez. Să lăsăm numirea leu pentru unitatea monetară".

De asemenea este interesantă istoria din spatele unor expresii precum "Nu am niciun sfanț" sau "Nu face două parale". În 1831, după ce regulamentele organice au redus numărul devizelor convertibile ce puteau fi folosite, zwanziger-ul austriac cu valoare de doi lei a fost denumit "sfanț". În paralel, se plătea și cu paraua turcească, o moneda mică de argint, a suta parte dintr-un leu. Dar aceasta era o monedă nu doar puțin valoroasă, ci și proastă, fiindcă se tocea și lipea de alte piese în buzunar și așa a apărut expresia care o desconsideră. Împreună cu "înruditele", citez din DEX: "A nu avea (nicio) para (chioară)", " A face (pe cineva) de două parale", "A lua (pe cineva) la trei parale" și " A ști câte parale face cineva".