Inspirata din denumirea monedei franceze, prima propunere pentru moneda nationala a fost cea de "român". Heliade Radulescu atragea, insa, atentia ca numele de "român" ar putea naste confuzii si echivocuri. „Auzul românului nu sufere a se zice: s-a dat o suta de români (ca o suta de franci) pe un bou (Spiritul siu materia, 1959)”.

Dionisie Pop Martian sublinia si el acest lucru in Analele Economice (1860): „ar fi nostim la intrebari precum <Cu cat ai cumparat magarul acesta?> sa se raspunda <Cu 20 de români!>. Franc nu inseamna francez. Sa lasam numirea leu pentru unitatea monetara”.

De asemenea este interesanta istoria din spatele unor expresii precum „Nu am niciun sfanţ” sau „Nu face doua parale”. In 1831, după ce regulamentele organice au redus numarul devizelor convertibile ce puteau fi folosite, zwanziger-ul austriac cu valoare de doi lei a fost denumit „sfanţ”. In paralel, se platea si cu paraua turceasca, o moneda mica de argint, a suta parte dintr-un leu. Dar aceasta era o moneda nu doar putin valoaroasa, ci si proasta, fiindca se tocea si lipea de alte piese in buzunar si asa a aparut expresia care o desconsidera.