De ce are sens să aibă băncile centrale rating sau să fie cotate la Bursă, precum Banca Belgiei sau a Greciei? Ca să se vadă nivelul de încredere în politica monetară și dacă e afectată independența lor!

Războiul din Ucraina și evenimentele conexe l-au scos într-o oarecare măsură din prim plan pe președintele turc Recep Tayyip Erdogan, chiar dacă el continuă să se remarce printr-o poziție “neortodoxă” în legătură cu agresorul rus și nu se sfiește să micșoreze dobânda-cheie prin “omul său”, care conduce banca centrală, când toată lumea o crește. Ca să nu renunțe la dominanta politică Turcia încearcă să compenseze încrederea pierdută, văzută în deprecierea monedei și inflația de peste 80%, pe seama unor împrumuturi din Qatar, țară nu doar organizatoare a Campionatului Mondial de Fotbal, ci și prezumtivă furnizoare de “atenții” în bani către vicepreședintele Parlamentului European, grecoaica Eva Kaili, arestată preventiv. Nu în ultimul rând, Erdogan permite la două milioane de angajați turci să se pensioneze înainte de alegeri, ca să-și suplimenteze “forța de vot” după model românesc.

Dar important nu este neapărat că am reușit să “românizăm” și Turcia, după ce anterior perioada fanariotă se impregnase adânc în fibra conducătorilor de la noi, astfel încât îi observăm influența până astăzi. Ceea ce începe să se estompeze legat de Erdogan e că a schimbat guvernator după guvernator, până a ajuns la persoana “convenabilă” politic, iar pierderea independenței băncii centrale în vremurile actuale, cu conflicte armate, deficite bugetare “după nevoi” și inflație “double-digit”, nu mai pare ceva ieșit din comun.

Și totuși trebuie să fac apel la timpurile “normale”, atunci când fostul președinte al băncii centrale a Poloniei explica de ce e importantă independența. Leszek Balcerowicz mi-a declarat într-un interviu din iunie 2008 că sistemul monetar actual, în care statul tipăreşte banii, iar aceştia nu sunt legaţi de nimic substanţial, cum se întâmpla în epoca etalonului aur, nu se poate proteja de unul singur. Tendinţa autorităţilor politice este de a se folosi de sistemul monetar pentru atingerea scopurilor proprii. În aceste condiţii, independenţa băncilor centrale este un lucru extrem de practic, fără nimic ideologic, atâta vreme cât se doreşte stabilitate pentru sistemul monetar.

OK și pornind de la ceea ce spune laureatul Nobel pentru Economie Milton Friedman și anume că nu există prânz gratis, pierderea încrederii în politica monetară și/sau afectarea independenței trebuie să se vadă în ceva, în deprecierea unui rating sau în scăderea prețului acțiunilor la Bursă.

Nu mi se pare că spun o enormitate. De ce băncilor centrale care fac relaxare cantitativă nu le scade ratingul? Respectivele își modifică profilul de risc. Emit monedă și o investesc în obligațiuni junk. Ca urmare, profilul mai riscant trebuie punctat ca atare.

Dacă o bancă comercială procedează în acest fel, și își schimbă profilul de risc, va fi retrogradată de agențiile de rating. De ce băncile centrale care vin cu dobânzile sub linia roșie sunt tratate altfel? Numai pentru că ele se consolidează în taxe și impozite?!

Din păcate, până la urmă tot aia e. Mediul economic devine mai prost, ratingul țării se micșorează și implicit și cel al băncii centrale.

Și apropo de Bursă, există două bănci naționale din zona euro cotate la Bursă: Banque Nationale de Belgique și Trapeza tis Ellados. Graficele privind evoluția cursului acțiunilor băncilor centrale din Belgia și Grecia relevă cele mai importante evenimente incluse în preț, așa cum, de exemplu, apelurile la boicot ale politicienilor români însoțite de asigurările oamenilor politici austrieci se regăsesc în dinamica prețului acțiunilor grupurilor bancare ce au investit în România listate la bursa vieneză.

Sigur că acesta este și un apel pentru depolitizarea economiei politice, într-un context în care se observă că ne plasăm într-o perioadă ostilă, cu presiuni de suprapolitizare, dar demersul are sens, pentru că sistemele se pot confrunta la un moment dat cu evenimente devastatoare din tip Lebăda Neagră tocmai ca urmare a faptului că au renunțat la markerii de avertizare timpurie. Pentru că reamintesc, Milton Friedman obișnuia să spună: „There is no such thing as a free lunch”.