Țigările costă deja 5 euro pachetul

Datele statistice relevă un nivel al câștigului salarial mediu net plasat în jurul a 4.564 de lei lunar, ceea ce ar însemna, dacă un angajat lucrează 168 de ore pe lună, un salariu orar de 5,4-5,5 euro, cam cât costă un pachet de Dunhill.

Dar exemplul dat este unul din zona “de vârf”, deși diferențele de preț la țigări nu sunt semnificative. Ele au început să se scumpească de câteva zile cam cu un leu pe pachet și plaja de 24 - 26 de lei pentru 20 de țigarete poate fi considerată reprezentativă.

Deci cine fumează un pachet și jumătate pe zi dă pe țigări un sfert de salariu, iar cel care consumă două cam cât principalul la un credit de 100.000 de lei cu scadență la 5 ani.

Întrebarea este însă unde se plasează fumătorii de la noi comparativ cu nivelul de preț plătit în alte țări. Sunt nevoit să fac un compromis. Numbeo oferă “Price Rankings by Country of Cigarettes 20 Pack (Marlboro)” și aici figurăm cu 4,75 euro pe pachet.

Numbeo OK

Source: Numbeo

Dar chiar și așa, cei 4,75 de euro îi fac pe români să plătească mai mult decât grecii (4,6), lituanienii (4,55), croații (4,53), slovenii și slovacii (4,5), letonii (4,3), polonezii (4,18).

Karl Marx explică în teoria plusvalorii că proletarul primește un salariu cu care își cumpără bunuri ce pot fi produse în 4 ore - să zicem, dar pentru care el muncește 8, ca să realizeze și profitul/plusprodusul pentru patron. Și totuși, Marx nu s-a gândit că după introducerea accizelor, care reprezintă peste jumătate din prețul unui pachet de țigări, proletarul fumător va trebui să “aloce” din intervalul orar și pentru stat. Și poate că de aceea sare peste pauza de masă!

Țigările ajung în Irlanda la un preț neverosimil de 15 euro pe pachet, la peste 10 în Franța și 8 în Germania, dar în ciuda acestui fapt fumătorii nu alocă procentul de venit din România și implicit din salariul orar, nici măcar bulgarii, care, deși au lefuri mai mici, dau doar 3 euro pe pachetul de țigări. Asta nu împiedică însă autoritățile fiscale să discute de noi majorări ale accizelor. Ar însemna că prețul țigărilor va sări peste cei 5 euro plătiți de portughezi și va ajunge la 6 euro ca în Austria. Iar acest lucru în situația în care românii alocă deja o cantitate dublă din venitul lor pentru pachetul de tutun fumat zilnic, în comparație cu consumatorii din ultimul stat.

Și sigur că în interiorul mediei salariale naționale se regăsesc medii regionale. Lucrătorii din Harghita și Vrancea, de pildă, primesc remunerații ca în spaţiul oriental, spre deosebire de salariul orar al bucureștenilor, care se apropie de cel din Occident. Diferența n-o face însă neapărat priceperea angajaților, cât oferta de capital investită pe locuitor și se vede cum autoritățile fiscale, în loc să stimuleze mediul de business și să permită intrarea capitalului străin care susține reforma structurală și creează locuri de muncă mai bine plătite, îl reprimă. Țigările costă la fel pentru vrânceni și bucureșteni, conțin aceeași cantitate de accize, deși condițiile economice sunt diferite.

Iar asta nu e tot. În circumstanțele în care reglementările europene și naționale au ajuns să interzică practic calitatea țigărilor, degeaba mai ai preferințe: dincolo de niște aparențe care încă sunt îngăduite, toate țigările sunt la fel. Până și afișarea brandurilor, ca factor de diferențiere pur publicitar, a fost aproape interzisă. Ce să mai vorbim de gusturi, arome, țigări fără filtru. Își mai pune cineva problema de conținutul de tutun Virginia sau Burley, de amestecuri afumate și aromatice dulci. Ori cum ar merge o țigară de un anumit fel cu o anume băutură. Cum s-ar combina Assos cu Metaxa sau Gitanes cu absint. Răsfăţul e interzis în societăţile colectiviste!

Așadar, te uiți prin magazine, vezi că mai persistă niște vagi diferențe de preț și te întrebi ce pierzi plătind mai puțin și ce câștigi dând mai mulți bani? Cum se modifică raportul preț-calitate?

S-a ajuns aici pentru că statul a vrut să trimită plămânii în rai, dar să ne și scoată banii din buzunar în același timp. Prima măsură care pretindea că vrea să descurajeze și combată fumatul a fost înăsprirea fiscalității, prin majorarea accizelor. Nimeni n-a remarcat contradicția de fond a acestei politici: în timp ce voia să combată dependența de nicotină a fumătorilor, statul își stimula propria dependență de banii acestora. Până într-acolo încât o bună parte din banii care țin în viață sistemul public de sănătate au ca sursă directă viciul fumatului, deci ar fi o mare problemă dacă mulți oameni s-ar lăsa de fumat concomitent!

Și producătorii de țigări, fără să mai poată să se concureze substanțial pe partea de ofertă, din cauza uniformizării produselor impusă de reglementări, au ajuns să se comporte ca niște agenți ai Fiscului: iau banii de accize, mereu mai mulți, de la contribuabili și îi virează mai departe statului.

N-ar fi însă mai bine pentru toată lumea dacă s-ar termina cu politicile ilogice determinate de ipocrizie? Fumătorii să fie lăsați să-și facă damblaua și să-i suporte consecințele, statul să nu mai încerce să-i protejeze gâtuind diversitatea ofertei de țigări. Să fie ca pe vremuri, sortimente multe și extrem de diferite, cu filtru, fără filtru, cu arome etc. Pentru că dacă interesul e să strângi bani de la contribuabili prin accize, dar nu-i lași să aibă o ofertă bogată, diversificată înseamnă că nu te pricepi să-i colectezi.