Dacă n-ar exista deficitele și datoriile, dacă n-am lua din ceea ce produc alții, probabil că am muri de foame

Putem vorbi de inflație, dar la fel de bine am putea arăta către înmulțirea banilor ce corespund bunurilor şi activelor și de încercarea de păstrare a valorii lor. Putem spune că ne confruntăm cu o reducere a veniturilor fiscale în raport cu Produsul Intern Brut, dar și că s-a „umflat” baza de raportare, un PIB nominal ce conține o cantitate mare de taxare implicită.

Și de asemenea putem zice că ne împrumutăm scump, dar și că generăm riscuri, deficite nesustenabile, o mare dependență de importuri, ne lipsește suportul strategic și întreținem românilor mentalitatea de slugă, în dauna creativității.

Cu această ocazie trebuie să reiau ideea că diversele forme de neperformanţă, pentru că nu pot fi aduse facil la un numitor comun, se recurge la instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Și prețul banilor e mare pentru că avem un deficit structural excesiv, o economie politizată, în care joburile importante se atribuie pe liste de partid, fiindcă am intrat în Uniunea Europeană eminamente politic și nu contribuim mai deloc la diviziunea muncii din spațiul comunitar. Dacă n-ar exista deficitele și datoriile, dacă n-am luat din ceea ce produc alții, probabil că am muri de foame!

Aşadar, avem deficite de productivitate/incapacitate managerială și toate acestea se aduc la numitor comun prin intermediul banilor. Din păcate în mass - media e comentat efectul, fără a se pomeni nimic de cauză și eventual se dă vina pe niște finanțiști ce reprimă cererea, în loc să se pună indexul pe administratorii guvernamentali ce nu-s în stare să stimuleze oferta și capitalul

Și discuția nu se rezumă la România, pentru că cel care pomenește despre tentația politicienilor de a recurge la măsuri monetare, care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung, e primul președinte al Băncii Centrale Europene, Wim Duisenberg. Cei care i-au urmat n-au avut nicio problemă să recurgă la relaxarea cantitativă, care încalcă avertismentul unui alt bancher central, polonezul Leszek Balcerowicz, care atrage atenția că banii sunt un mijloc de conservare a valorii. Mai era puțin și urma o taxare explicită a economisirii, idee susținută de ministrul de finanțe al Republicii Sovietice Bavaria imediat după Primul Război Mondial! Dar oare implicit nu are loc?!

La noi, la români, problema apropierii datoriei publice de limita maximă a Tratatului de la Maastricht se poate rezolva foarte simplu, prin intermediul excedentului bugetar. Iar pentru asta merită din nou citat marele Eugeniu Carada, cel care arată către criza financiară și subliniază că nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre.

OK şi statul, administratorul drumurilor, n-are nicio responsabilitate...
< Prev
Ludwig Erhard: O economie de piață este cu atât mai “socială” cu cât e...
Next >