Fantasma convergenței

Obsesia convergenței, ca idee, nu a intrat în mentalul colectiv al elitelor (dar și al maselor) românești doar odată cu debutul procesului de aderare la Uniunea Europeană. Chiar dacă sub alte nume, idealul convergenței cu "lumea civilizată", cu "Occidentul", cu"spațiul euroatlantic" a definit, practic, toate proiectele de reformare și modernizare din spațiul românesc de la 1848 încoace și chiar de mai înainte.

Bineînțeles, când spunem "convergență" nu ne gândim strict la cea economică și financiară cu UE și cu zona euro, atât de mult discutată în zilele noastre, deși aceasta constituie subiectul nostru principal. Meditația și dezbaterea asupra convergenței acoperă tot ceea ce înseamnă politică, cultură și civilizație.

Atunci când criticau "formele fără fond", Maiorescu și Eminescu vorbeau, fără să știe, despre convergență. "Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viața publică și orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este același ca și în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri", scria Eminescu în 1881.

Nu la altceva se referea nici Eugen Lovinescu în a sa teorie a sincronismului și nici Ștefan Zeletin cu al său "neoliberalism", cei mai de seamă reprezentanți ai taberei "pro-convergență".

Pe scurt, de la debutul modernității occidentale, românii se uită cu obstinație spre Vest. Fie că simt nevoia să se emancipeze prin raportare la acest reper, fie că, dimpotrivă, îl privesc ca pe o amenințare la adresa culturii tradiționale și a unei identități "ancestrale" presupuse mai autentice, conceptul de convergență și sincronizare nu dispare niciodată din mentalul colectiv românesc. Nu-i permite nici istoria și nici geografia, adică poziționarea "la răscruce de imperii".

Ba nu, greșesc. A existat o perioadă istorică în care, pe teritoriul a două dintre țările române, Moldova și Țara Românească, s-au bătut concomitent chiar mai multe proiecte de modernizare. Căci nu trebuie să uităm de perioada fanariotă, care, din multe puncte de vedere, a reprezentat un factor de progres în raport cu purul ev mediu anterior. Și puțin înainte de domnia lui Constantin Brâncoveanu, dincolo de finalul ei tragic.

De asemenea, nu trebuie să nedreptățim vremelnica administrație rusă cu ale sale regulamente organice, care au încurajat spiritul antreprenorial, concurența și comerțul liber în Principate și care au reprezentat, de fapt, o formă de "export" a reformelor prooccidentale derulate în imperiul țarist.

Sub regii României din dinastia Hohenzollern, convergența a încetat să mai pară un ideal îndepărtat, inaccesibil, și a început să devină un proiect perfect posibil de realizat prin muncă de zi cu zi. Iar asta în primul rând în economie. Reformele întreprinse au încurajat acumularea de capital, investițiile străine și inițiativa privată. În loc să viseze convergența, românii au început să trăiască convergența. România era conectată la toate marile piețe internaționale, pe unele dintre ele constituind un adevărat hub.

După care ne-a fost impus comunismul. Când, culmea, obsesia pentru convergență nu a încetat, devreme ce Ceaușescu a vrut să construiască socialismul cu capital și know-how occidental. Perioada interbelică nu trebuie idealizată din simplul motiv că nu trebuie idealizat standardul occidental al epocii, departe de ceea ce știm astăzi că ar trebui să fie capitalismul și economia de piață. Cu toate astea, rămâne perioada în care România a trăit firesc convergența.

Dar tocmai de aceea e bine de arătat că se poate, fiindcă s-a putut și pe vremuri. Și de fapt se poate mai bine ca atunci. Pentru că cea mai sănătoasă modalitate de a asimila convergența este de a ți-o însuși lucid și critic, nu prin imitație mecanică.