Când zidurile își amintesc: povestea unei biblioteci care a crescut odată cu România

Unele clădiri sunt făcute pentru a adăposti oameni. Altele ajung să adăpostească memoria unei țări. Biblioteca Academiei Române face parte din a doua categorie.

Istoria ei, reconstituită de prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei, director general al Bibliotecii Academiei Române, în volumul Istoria clădirilor Bibliotecii Academiei Române, este, în fond, povestea unei permanente lupte cu spațiul. Biblioteca a fost înființată la 6 august 1867, la numai un an după constituirea Societății Academice Române, cu misiunea de a strânge și conserva manuscrisele și tipăriturile care documentau cultura românească, dar și istoria și civilizația universală.

Numai că patrimoniul a crescut mai repede decât pereții care trebuiau să-l adăpostească.

În 1867, episcopul Buzăului, Dionisie Romano, oferea bibliotecii aproximativ 6.000 de volume și 400 de manuscrise din biblioteca lui Constantin Cornescu-Oltelniceanu. Au urmat donațiile unor nume precum Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri. Astăzi, galeria donatorilor amintește de peste 50 de oameni care au înțeles că o bibliotecă națională se construiește nu doar din cărți, ci și din gesturi de încredere.

De la „două săli igrasioase” la un adevărat complex al memoriei

Primele decenii au avut ceva aproape paradoxal: o instituție chemată să păstreze memoria unei țări funcționa în spații care abia îi mai încăpeau colecțiile.

Din 1869, Societatea Academică Română și biblioteca sa au ocupat câteva încăperi din Palatul Universității. În 1878, Ion Ghica vorbea deja despre necesitatea unui „local mai comod și mai convenabil”. Câțiva ani mai târziu, Ioan Bianu descria situația fără menajamente: Biblioteca ocupa „două săli igrasioase din vechea Universitate”.

Legea depozitului legal din 1895 a făcut problema și mai apăsătoare. Biblioteca începea să primească sistematic câte trei exemplare din tot ceea ce se tipărea: cărți, periodice, hărți, până la mărci poștale și etichete de conserve. Cu alte cuvinte, însăși misiunea națională a instituției producea un flux continuu de noi obiecte care trebuiau păstrate.

Nu întâmplător, Nicolae Noica îl prezintă pe Ioan Bianu nu doar ca pe un savant și administrator, ci ca pe un adevărat constructor de instituții. Bianu înțelegea că patrimoniul nu poate fi apărat numai prin erudiție: are nevoie de ziduri solide, depozite adecvate și o infrastructură pe măsura valorii sale.

Visul lui Bianu: Biblioteca drept centru al culturii naționale

Poate cea mai spectaculoasă idee a lui Ioan Bianu era aceea ca Academia să devină centrul în jurul căruia să fie organizate biblioteca, arhivele și muzeele statului.

Era un proiect atât de ambițios, încât Ion Ghica a răspuns cu umor: dacă legea era prea complicată, ar fi fost suficient un singur articol prin care „toată Ţara Românească trece în administraţia Academiei”.

Gluma spune, de fapt, ceva foarte serios: biblioteca era deja imaginată ca mai mult decât un depozit de cărți. Era gândită ca un centru de gravitație al culturii române.

Iar această idee se regăsește și în felul în care Nicolae Noica vorbește astăzi despre instituție. Într-un discurs dedicat istoriei Bibliotecii, el a numit-o, în esență, o „fortificație solidă a spiritualității românești”, evocându-l pe Bianu ca pe omul care a modelat-o în modernitate.

Un șantier oprit de război, continuat de generații

În 1910, problema spațiului devenise atât de gravă încât Bianu descria localul existent drept „neîncăpător, nesigur și impropriu”. În 1912 se alocau trei milioane de lei pentru construirea unui nou edificiu. Planurile au trecut prin mâinile arhitectului L. MacLean, apoi ale inginerului Gheorghe Balș și arhitectului Nicolae Ghica-Budești. Primul Război Mondial avea însă să oprească lucrările.

Construcția a fost reluată după război. În 1925, guvernul Ion I.C. Brătianu a alocat zece milioane de lei pentru depozitul de cărți, inaugurat în 1929. Nici acesta nu avea să fie suficient pentru mult timp.

În 1931 a fost aprobat proiectul lui Duiliu Marcu, o clădire concepută cu o rigoare aproape inginerească: săli de lectură, spații pentru cercetători, zone pentru manuscrise, documente istorice, hărți, stampe și fotografii.

Noua construcție a fost inaugurată la 5 iunie 1937, în prezența regelui Carol al II-lea. În aceeași zi, în Aula Academiei, Lucian Blaga rostea celebrul său discurs de recepție, Elogiul satului românesc.

Există și un detaliu fascinant: biblioteca a fost dotată atunci cu mobilier metalic produs de Fichet, companie cunoscută mai ales pentru camere blindate și case de bani. Pentru manuscrise, hărți și stampe rare, siguranța patrimoniului devenea literalmente o problemă de arhitectură și inginerie.

Cărțile au cerut mereu mai mult loc

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 au pus la încercare clădirile, dar acestea au continuat să funcționeze. În 1960 a apărut un nou corp de depozite. Apoi, după 1990, creșterea colecțiilor a impus o extindere de proporții.

În 1992, un memoriu descria situația dramatică: peste 3,5 milioane de cărți și documente erau păstrate în diverse locuri și în condiții improprii. Academia a cerut sprijinul Băncii Naționale a României, iar în octombrie 1992 Consiliul de administrație al BNR aproba o donație de 3,5 miliarde de lei pentru reclădirea Bibliotecii. Până la sfârșitul lui 1997, contribuția BNR ajunsese la 21,2 miliarde de lei, la care se adăugaseră dobânzi de 4,5 miliarde.

Noua clădire, cu cele șase corpuri, a fost inaugurată la 8 decembrie 2000. În 2005, și vechea construcție a fost redată publicului după lucrări de renovare și consolidare.

14 milioane de piese și o singură întrebare: ce lăsăm mai departe?

Poate că adevărata dimensiune a poveștii se vede abia când punem cifrele una lângă alta.

În 1901, Biblioteca avea aproximativ 140.000 de unități. Astăzi, potrivit discursului lui Nicolae Noica, fondurile au depășit 14 milioane. Sunt cărți și periodice, dar și manuscrise, corespondență, documente istorice, fotografii, hărți, monede, medalii, partituri și materiale audio-video.

De aceea, istoria clădirilor este, în realitate, istoria unei responsabilități care se transmite din generație în generație.

Iar Nicolae Noica formulează una dintre cele mai puternice idei ale discursului său pornind de la imaginea zidurilor care capătă memorie și glas: dacă zidurile își amintesc, atunci și oamenii care le-au primit în grijă au obligația să nu uite.

Nu este întâmplător că, într-o altă intervenție despre Biblioteca Academiei, Noica a spus simplu: „Avem un tezaur formidabil.”

Adevărata provocare nu este însă să știm că îl avem. Este să-l păstrăm, să-l cercetăm și să-l facem cunoscut.

Pentru că o bibliotecă națională nu este doar locul unde trecutul este pus la adăpost. E locul în care trecutul poate deveni, din nou, viitor.

Iar zidurile Bibliotecii Academiei Române au văzut deja aproape 160 de ani de istorie. Au fost ridicate, extinse, reparate, consolidate și adaptate. Au trecut prin războaie, cutremure, schimbări politice și revoluții tehnologice.

Cărțile, însă, au rămas. Și poate că aceasta este lecția cea mai frumoasă a poveștii: România s-a schimbat de multe ori, dar a existat mereu cineva care a înțeles că memoria unei țări trebuie să aibă și un loc al ei.

Guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, a subliniat cu ocazia lansării cărții lui Nicolae Noica că “astăzi, Biblioteca Academiei Române are, între valorile care-i confirmă prestigiul, active încorporate timp de trei secole, un tezaur național în adevăratul sens al cuvântului, o bogăție a acestei țări. Lucrările de construcții au debutat în secolul XIX, au continuat în secolul XX și au fost finalizate în secolul XXI. Era inevitabil ca profesorul Noica, pasionat cercetător al edificiilor din patrimoniul national, să nu scrie și o carte dedicată istoriei clădirilor Bibliotecii Academiei.”