Prosperitatea unei societăți nu se obține prin redistribuirea administrativă a resurselor, prin extinderea aparatului de stat sau prin creșterea artificială a veniturilor, ci se construiește prin acumulare de capital, investiții productive, antreprenoriat liber, concurență și creșterea productivității. Statul poate redistribui bogăția, dar n-o poate crea prin simpla voință politică. Iar România pare să fi uitat tocmai această distincție fundamentală.

Când statul încurcă economia, dar pretinde că o salvează

Pentru oamenii obișnuiți, un stat care intervine mai puțin în economie poate fi o binecuvântare. Nu pentru că instituțiile publice ar fi inutile, ci pentru că fiecare act arbitrar, fiecare reglementare inutilă și fiecare schemă de sprijin acordată discreționar înseamnă costuri transferate, în final, către contribuabili.

România a ajuns să confunde guvernarea cu administrarea permanentă a economiei. Guvernele aleg sectoare câștigătoare, salvează întreprinderi neperformante, distribuie subvenții, lansează programe de investiții și modifică regulile fiscale în funcție de necesitățile politice ale momentului. În loc să lase concurența să selecteze proiectele viabile, statul intervine pentru a conserva structuri economice care, într-o piață funcțională, ar trebui să se restructureze sau să dispară.

Problema nu e existența statului, ci transformarea lui într-un participant privilegiat la economie, care stabilește din pix cine câștigă și cine pierde.

Veniturile nu creează bogăție. Productivitatea o face

Una dintre cele mai mari erori ale politicilor economice românești e confundarea creșterii veniturilor cu dezvoltarea economică. Salariile, pensiile și subvențiile pot crește, dar această creștere nu înseamnă automat că societatea generează mai multă bogăție.

Dacă numărul beneficiarilor și valoarea obligațiilor publice cresc mai repede decât productivitatea economiei, diferența trebuie acoperită prin impozite, împrumuturi, inflație sau transferuri externe.

Nici fondurile europene nu trebuie confundate cu bogăția produsă intern. Ele pot finanța autostrăzi, infrastructură energetică și modernizarea serviciilor publice, dar nu creează automat companii competitive și capital autohton. O infrastructură bună e o condiție favorabilă dezvoltării, nu o garanție.

La fel, inflația poate redistribui temporar venituri și avantaja anumite sectoare, dar nu poate substitui acumularea de capital. Dimpotrivă, distorsionează prețurile, descurajează economisirea și direcționează investițiile către activități care par rentabile datorită banilor ieftini sau sprijinului administrativ, nu a productivității reale.

Capitalismul de stat și economia rentelor

Atunci când accesul la resurse depinde de apropierea de administrație, antreprenorii ajung să concureze nu pentru clienți, ci pentru contracte publice, subvenții și facilități fiscale. Capitalul și forța de muncă se orientează către activitățile în care câștigurile sunt protejate politic, nu neapărat către cele în care pot crea cea mai mare valoare.

Întreprinderile de stat au devenit, în numeroase cazuri, exemple ale acestui mecanism. Numirile politice, conducerile preocupate de propriile remunerații și perpetuarea pierderilor au transformat resursele publice în instrumente de conservare a unor interese particulare.

Pierderile nu dispar. Ele-s transferate către populație prin impozite, datorie publică, inflație sau servicii mai proaste.

De aceea, privatizarea și restructurarea companiilor publice nu trebuie privite ca simple opțiuni ideologice, ci ca instrumente de eliminare a risipei și de realocare a capitalului către activități productive. Statul trebuie să garanteze concurența și drepturile de proprietate, nu să protejeze permanent producătorii ineficienți.

Fiscalitatea trebuie să stimuleze, nu să pedepsească

O economie în care antreprenorul își consumă timpul și resursele pentru a satisface permanent cerințe birocratice își descurajează tocmai motorul dezvoltării: inițiativa privată.

Fiscalitatea uniformizată, care ignoră specificul activităților economice, reglementările excesive și amenințarea permanentă a sancțiunilor descurajează investițiile și încurajează conformarea formală în detrimentul dezvoltării.

Este necesară o reformă fiscală profundă, bazată pe simplitate, predictibilitate și costuri administrative reduse. Inclusiv impozitarea forfetară a anumitor activități economice poate fi aplicată mai curajos. Statul trebuie să colecteze eficient, iar obiectivul să fie lărgirea bazei de impozitare, nu împovărarea suplimentară a celor care deja plătesc.

Planuri electorale în locul unei strategii economice

Dezvoltarea nu poate depinde de alternanța guvernelor și de promisiunile electorale. România are nevoie de continuitate instituțională, administrație profesionistă și planuri economice pe termen lung.

Investițiile trebuie evaluate după capacitatea lor de a genera valoare, nu după beneficiul electoral sau numărul de panglici tăiate la inaugurare. Deficitul bugetar trebuie controlat, datoria administrată responsabil, iar cheltuielile publice orientate către proiecte viabile, inclusiv educație și dezvoltarea capitalului uman.

Tinerii aleg domeniile care le oferă siguranță și venituri previzibile. Nu este nimic greșit când optează pentru medicină, drept sau o carieră publică. Problema apare când economia oferă mai multă siguranță în vecinătatea bugetului decât în antreprenoriatul privat. O societate prosperă are nevoie de oameni care produc valoare, investesc, economisesc și își asumă riscuri, nu doar de beneficiari ai redistribuirii.

Statul trebuie să arbitreze, nu să joace

România nu are nevoie de un stat care să controleze fiecare mișcare economică, ci de unul care să asigure proprietatea, contractele, concurența, stabilitatea monetară și disciplina financiară. Un stat care nu alege câștigătorii, nu salvează permanent perdanții și nu transformă bugetul public într-o sursă de rente.

Bunăstarea nu se obține prin amenzi, ordonanțe și subvenții acordate discreționar. Nici prin majorări de venituri finanțate din împrumuturi și nici prin consumarea banilor veniți din afară.

O societate nu poate consuma la nesfârșit mai mult decât produce. Poate amâna nota de plată, o poate transfera generațiilor viitoare sau o poate ascunde temporar în inflație, dar n-o poate anula.

Adevărata reformă începe când statul înțelege că nu el e sursa prosperității, ci oamenii, capitalul și întreprinderile care creează valoare. Rolul său e să le ofere libertatea și regulile necesare pentru a face acest lucru.

România nu are nevoie de un stat care să distribuie mai bine sărăcia, ci de o economie care să producă suficientă bogăție încât prosperitatea să nu mai depindă de redistribuire.

• Biblioteca în care trecutul nu stă pe rafturi: comori de hârtie, aur și...

  Next >