Iacobinii n-au dispărut. S-au mutat în politică

În Psihologia Revoluției, Gustave Le Bon încearcă să explice un fenomen care traversează istoria: oamenii nu-s întotdeauna mobilizați de rațiune, ci mai ales de credințe, pasiuni, iluzii și de personalități care ajung să le întruchipeze. Iacobinii Revoluției Franceze se considerau reprezentanții rațiunii și ai binelui absolut. În realitate, spune Le Bon, funcționau după o logică mistică: aveau convingeri de nezdruncinat, își construiau propria ortodoxie și îi considerau eretici pe toți cei care îndrăzneau să o conteste. Pentru aceștia din urmă exista Tribunalul Revoluționar și ghilotina.

Le Bon identifică trei componente ale acestei mentalități: o capacitate redusă de a raționa, pasiuni puternice și un misticism care transformă ideile în dogme. Iacobinul nu-și verifică permanent convingerile prin confruntarea cu realitatea, ci își adaptează realitatea la convingerile sale. El nu caută argumente care să-l lămurească, ci argumente care să-i confirme credința.

Le Bon merge chiar mai departe și contestă una dintre cele mai răspândite interpretări ale Revoluției Franceze. Deși iacobinii invocau permanent rațiunea și se prezentau drept reprezentanții ei, el susține că mentalitatea lor era mai apropiată de cea a unei secte religioase decât de cea a unor filosofi sceptici.

Robespierre și religia revoluționară

Robespierre nu s-a comportat doar ca un lider politic, ci și ca un mare preot al unei noi credințe civice. Cultul Ființei Supreme, ritualurile publice și excluderea tuturor „ereticilor” politici arată, în opinia sa, că vechile mecanisme ale credinței n-au dispărut, ci doar și-au schimbat obiectul de venerare.

Această observație devine și mai interesantă în Legile psihologice ale evoluției popoarelor, unde Le Bon face o distincție între oamenii care transformă civilizația și cei care mobilizează masele și schimbă cursul istoriei.

Tiparul, praful de pușcă, mașina cu aburi sau electricitatea n-au fost opera izolată a unui singur geniu. Au reprezentat rezultatul unor acumulări succesive, al muncii mai multor generații. În schimb, istoria politică a fost adesea accelerată de oameni care au știut să transforme o credință colectivă într-o forță de acțiune.

Cine schimbă civilizația și cine istoria

Le Bon îl amintește pe Pierre l'Ermite, predicatorul din Amiens a cărui voce a contribuit la mobilizarea mulțimilor pentru prima cruciadă. Amintește de Mahomed, ale cărui cuvinte au contribuit la unificarea unor triburi arabe rivale printr-o credință comună, și de Luther, cel care a declanșat Reforma și a schimbat profund Europa. În toate aceste cazuri, nu simpla valoare intelectuală a ideilor a produs transformarea, ci capacitatea lor de a răspunde unor nevoi colective și de a fi propagate de oameni cu o convingere absolută.

Vocea lui Petru Pustnicul, mesajul lui Mahomed sau chemarea lui Luther au mobilizat mase pe care argumentele reci nu le-ar fi putut pune în mișcare. De aceea, spune Le Bon, cei care schimbă istoria nu-s întotdeauna cei care înțeleg cel mai bine lumea, ci cei care reușesc să dea formă speranțelor, frustrărilor și aspirațiilor unei epoci.

Concluzia lui Le Bon e incomodă: fanaticii pot mobiliza mase pe care rațiunea singură nu le-ar putea pune în mișcare. Mai mult, liderii nu creează întotdeauna idealurile pe care le proclamă. Adesea, ei întruchipează aspirații, frustrări și resentimente acumulate cu mult înainte de apariția lor. Nu conduc un popor doar prin ceea ce spun, ci și pentru că reușesc să exprime ceea ce acel popor e deja pregătit să creadă.

De la cultul liderului la comunitatea de credincioși

Aici merită amintit și episodul din romanul Hoțul de cărți, de Markus Zusak. Cărțile interzise de regimul nazist sunt arse în piețele publice, în 1933. Liesel Meminger recuperează din cenușă una dintre cărți și o ascunde sub haine, deși încă e fierbinte. Imaginea e puternică: un regim care își consolidează credința colectivă prin propagandă încearcă să elimine ideile concurente, începând chiar cu arderea cărților. Nu e doar o scenă despre cenzură, ci despre controlul asupra cuvintelor și asupra felului în care oamenii au voie să gândească.

Și ce legătură au toate acestea cu România?

Avem deja propria experiență istorică a transformării unui conducător într-un obiect al cultului colectiv. În timpul regimului Ceaușescu, portretul conducătorului era prezent în școli, instituții, fabrici și spații publice. Discursul oficial îl prezenta drept arhitectul tuturor realizărilor, iar propaganda construia imaginea unei personalități excepționale, indispensabile destinului național.

România și atașamentul necritic

Evident, România de astăzi nu e cea totalitară de atunci. Dar mecanismele psihologice prin care se construiește atașamentul necritic față de un lider nu dispar odată cu un regim politic.

Le regăsim în grupările de susținători care se comportă ca niște comunități închise, în care liderul nu poate greși, adversarul nu poate avea dreptate, iar orice critică din interior e tratată ca o trădare. Unii oameni nu mai discută despre programe, rezultate, competență sau responsabilitate publică, ci despre credință, apartenență și fidelitate. Nu mai apără o idee, ci un om. Nu mai verifică afirmațiile acestuia, ci le distribuie. Nu mai judecă faptele, ci caută explicații pentru a-l exonera.

E suficient să observăm cum sunt tratate contradicțiile dintre promisiunile electorale și acțiunile ulterioare, cum sunt respinse informațiile incomode și cum orice argument venit din afara grupului e considerat automat suspect. În asemenea situații, politica încetează să mai fie o confruntare de idei și devine o competiție între credințe.

Aici se întâlnesc cele două observații ale lui Le Bon. Pe de o parte, fanatismul transformă convingerile în dogme și liderii în autorități infailibile. Pe de altă parte, liderul care reușește să exprime frustrările și așteptările unei mase nu trebuie neapărat să fie un mare gânditor sau un reformator. Trebuie să știe să dea o formă acestor așteptări și să le transforme în adeziune.

Democrația are nevoie de cetățeni, nu de discipoli

De aceea, problema nu e doar cine ajunge la putere, ci și de ce ajung atât de mulți oameni să-i acorde o încredere necondiționată. Un lider politic trebuie evaluat prin ceea ce face, nu prin ceea ce promite că reprezintă. Iar susținătorii săi trebuie să păstreze dreptul și obligația de a-l critica.

Le Bon observa că ideile, inclusiv cele false, pot schimba lumea dacă găsesc oameni dispuși să le transforme în credință și acțiune. Istoria îi confirmă observația, dar ne arată și costul: atunci când o idee devine sacră, îndoiala e considerată o ofensă, iar adversarul devine un dușman care trebuie eliminat din viața publică.

Acesta e și motivul pentru care simpla apelare la fapte sau la expertiză nu e întotdeauna suficientă pentru a combate un cult politic. Credințele colective nu funcționează după regulile unei dezbateri academice. Ele se hrănesc din emoții, identitate și apartenență. Un lider nu devine influent doar pentru că are argumente mai bune, ci pentru că reușește să întruchipeze o poveste în care suficient de mulți oameni aleg să creadă.

Iacobinii nu au dispărut odată cu Robespierre. Nici mecanismul prin care masele își transformă liderii în idoli. S-au schimbat epocile, simbolurile și mijloacele de propagare.

Pericolul începe în momentul în care cetățeanul renunță să mai gândească pentru a demonstra că e un susținător credincios. Pentru că democrația are nevoie de cetățeni, nu de discipoli.