99% din politicieni încap în 3 litere: etc

Josh Billings, al doilea mare umorist după Mark Twain, a afirmat că e mai bine să știi puține lucruri, decât multe și neadevărate. Și apropo de spusele americanului, marea problemă e dată de bigotism și discreționarism. Deoarece tendința europeană este de a opune ultimul misticismului, chiar dacă nu-i nimic rational în el. E tot un comportament de sectă, dar fără a se vehicula termeni religioși.

Iar ambele elemente au legătură cu îndoctrinarea, ce e posibilă pe un fond educaţional precar. Pentru că instruirea robustă îţi permite să evaluezi dincolo de “poleiala” politicianismului şi marketingului. Dacă educaţia n-ar fi în mare suferinţă s-ar vedea cât de penibil e să îți înlături propriii prim miniștri, ba să mai faci și moţiune de cenzură împotriva propriului guvern, contra premierului pe care l-ai desemnat şi să-ţi mai cauţi şi aliaţi. Fără a arăta, însă, către contraperfomanţa care te-a determinat să procedezi astfel. Asta fiindcă, dacă executivul n-a comis greşeli şi vrei totuşi să-l schimbi, înseamnă că politicul e mai presus de lege! Și șeful de la Palatul Victoria pleacă taman când ne vizitează premierul japonez Shinzo Abe. Oare ce vor spune investitorii?!

Marota asta cu"investitorii" pe care îi ia cu ameţeli din cauza lipsei de guvern nu rezistă la o analiză mai atentă. Traderii nu se tem propriu-zis niciodată de faptul că o ţară emitentă de obligaţiuni rămâne pe termen nedeterminat fără guvern, ci de perspectiva, de atâtea ori confirmată, ca următoarea formulă de guvernare, de după criza politică, să fie mai proastă ca precedenta.

În fond, marile defaulturi suverane din istoria contemporană au survenit în momente când statele respective aveau guverne bine merci. Tot ce-i interesează pe aceşti investitori este ca plăţile de cupoane să continue să fie efectuate. Iar pentru aşa ceva nu e nevoie decât de politică fiscală şi monetară, nu de un întreg guvern.

În ultimii ani, ca să dăm doar două exemple, Belgia şi Cehia au trecut prin perioade lungi de blocaj politic similar şi nu au intrat în colaps. De fapt, pentru oamenii simpli, a nu avea guvern e o binecuvântare. Măcar pentru o perioadă limitată, n-are cine să pună beţe în roate economiei şi să stabilească arbitrar, din pix, învingători şi învinşi.

Cel puţin pentru un interval scurt, cancerul birocratic şi de reglementare se întrerupe din creştere. Se opreşte şi tăvălugul ordonanţelor de urgenţă. Cel mai important, se întrerup alocările de fonduri bugetare pentru fel şi fel de proiecte de "investiţii publice" păguboase şi dubioase totodată

Marea problemă este însă când o persoană ce a lucrat zece ani în străinătate se întoarce în România și vede că revine într-o lume bolnavă. Iar dacă stăm bine să ne gândim cât de mult bun simţ exista în urmă cu 10-15 ani, se poate trage concluzia că fiecare partid ajuns la putere a fost mai nesimţit decât celălalt.

Din acest motiv, figuri precum Adrian Năstase sau Călin Popescu Tăriceanu – unii dintre puținii premieri care și-au dus la capăt mandatul - dau acum impresia că ar fi puncte luminoase pe eşicherul politic. Deşi ei au pus pe piaţă în timpul lor mesaje nocive cum ar fi acela că economia duduie sau că lipsa de reforme e o formă de ajutor social.

Ceea ce înseamnă că în societatea românească putem vorbi de degenerare. Nesimţirea a evoluat mandat cu mandat, partid cu partid, şi - ceea ce-i mai grav - a făcut prozeliţi. De fapt, pe seama prozelitismului, nesimţirea a crescut cu viteză de ciupercă nebună. Şi cât de contagioasă este se vede... în trafic.

Aşadar cine e plecat departe, când revine observă o societate alienată. Iar guvernările considerate vicioase la momentul plecării sale devin modele, ceea ce-i măreşte deruta. Dar alături de aceste două exemple ce arată accentuarea gradului de decădere există şi un al treilea: calitatea mass-media.

Presa ar trebui să fie o tribună de la care se vehiculează idei ce contribuie la educarea societăţii. Din păcate însă, în loc să se bată în argumente, ziariştii vântură “prefabricate” pe care le aruncă indiferent de ceea ce se discută în societate. Acesta este, fără îndoială, un exerciţiu de îndoctrinare. Şi astfel ajungem să vorbim din ce în ce mai mult de propagandă, nu de presă.

Totuşi spălarea pe creier poate prinde într-un singur caz, dacă ia locul educației. De aceea puneau naziştii la loc de cinste spusele unui personaj dintr-o dramă a lui Hanns Johst: “Când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol”. Spre disperarea unui alt german, filosoful Immanuel Kant, care zicea că “un popor fără cultură e uşor de manipulat”.

Dar iată ceea ce ne poate salva de degenerare: educația. Fiindcă altfel ajungem să strigăm “Huo!” înainte să ascultăm opinia celuilalt.

Ca să se accentueze penibilul situației, în urmă cu 40 de ani râdeam de nepotul Sucă a lui nea Mărin, care între timp a ajuns în fruntea țării.

Nu știu cum ar fi fost dacă Nea Mărin ar fi condus mai departe România, cu înțelepciunea sa moromețiană. Dar cert este că Sucă a preluat șefia, exact la modul entuziast și iresponsabil descris în scheciurile încheiate cu ridicarea paharului cu zaibăr.

Cu sublinierea că Sucă nu era un personaj rău intenționat, ci doar prost pregătit, ceea ce făcea ca inițiativele sale să fie anihilate de lipsa de pricepere.

Deci nu este suficient să ai o mare dorință sau să faci declarații, mai e nevoie de expertiză și de responsabilitate ca să pui la punct o strategie.

Și dacă aceasta din urmă e necesară pentru obținerea stabilității, de la care să pornească reconstrucția României, Sucă n-are cum s-o facă, nu cu el se poate merge înainte. El e bun doar în secvența cu Nea Mărin, ca să ne distreze.

De ce a ajuns Sucă să conducă România după 1989? Probabil din cauza șocului cultural resimțit în urma departernalizării societății, atunci când a spus formal că nu mai dorește un conducător unic. Spun formal, fiindcă mereu au fost unii care s-au erijat după aceea în rolul de călăuza a poporului.

Însă au semănat ca două picături de apă cu Sucă pentru că au avut cunoștințe aproximative și responsabilitate aproape zero, situație care a făcut din generalizarea corupției un mod de viață unanim acceptat.

Dacă am dori să facem mișcarea inversă, de a vira spre rațiune și competență este clar că trebuie să renunțăm la nepotul Sucă, la enunțul considerat românesc că merge și așa.

Îl invoc pe Sucă, deoarece el e simbolul unei mentalități care nu ajută România să crească, deși e prezent la cele mai înalte niveluri decizionale, atât formale, cât și informale.

Din păcate, oamenii cu mentalitate lui Sucă vor promova unii la fel ca ei, chiar dacă spun că-s bine intenționați.

Ca să conchid, în urmă cu patru decenii l-am simpatizat pe Sucă și încă ne mai place, însă numai ca divertisment. El sau personajele caricaturale ale lui Caragiale nu trebuie să fie modele pentru societatea românească.

De fapt, între Sucă și Dorel nu-i mare diferență. Nu șmecheria de doi bani și rapacitatea e nevoie să ne ghideze. Nu de fanți de mahala avem nevoie, ci de persoane cu adevărat stilate, care să tragă poporul după ele, nu să aibă “originea sănătoasă” a celor cu mentalitate tip Sucă ce îi împing în față pe cei exact ca ei.

Dar, cei 14 prim miniștri pe care România i-a avut până acum în perioada post-comunistă - după numărătoare făcută de Bloomberg - probabil că își doresc ca, peste ani, să fie menționați în manualele de istorie pentru deciziile lor și, în general, pentru statura lor de oameni de stat.

Am însă o veste pentru întreaga clasă politică post-decembristă: nici unul din membrii acesteia nu se confruntă câtuși de puțin cu pericolul de a intra în cartea de istorie.

Motivul este simplu: pretențiile lor la statură istorică sunt în totală neconcordanță cu realizările lor efective, dar și cu percepția românilor asupra lor.

Pentru asta, e suficient să facem un exercițiu simplu: să încercăm să ne amintim nu doar numele unor demnitari și oameni politici de după Revoluția din 1989, ci și fapte, realizări, inițiative de-ale lor. Vom constata că, din păcate, acolo unde acest lucru este posibil, ne vin în minte doar măsuri și evenimente nefaste. Dar, ca să fim cinici, nici acestea suficient de pregnante pentru a fi reținute de memoria istorică.

Nu că mi-aș fi dorit să fiu contemporan cu supereroi negativi și nici nu sunt adeptul teoriei potrivit căreia istoria e determinată doar de Oameni Providențiali. Însă e cumva deprimant să trăiești într-o epocă a cărei constantă este anonimatul meschinăriei.

Și e și nefiresc. Căderea regimului comunist și trecerea la democrație și economie de piață ar fi trebuit să fie un adevărat eveniment fondator în istoria României, adevărata intrare în modernitate a țării, amputată de al doilea război mondial. Numai că figurile care s-au impus în prim-planul scenei politice din 1990 încoace nu au nimic din anvergura generației pașoptiste sau a celei care a creat România Mare. Nu este cazul să le idealizăm nici pe acestea – istoriografia oficială s-a ocupat prea mult timp cu asta – însă nu întâmpinăm nici o dificultate în a le asocia cu fapte și inițiative importante și cu efecte pe termen lung și foarte lung.

Nu este cazul cu clasa politică contemporană. Manualele de istorie o vor ocoli cu grație.

În fine, dacă ne uităm la cât spațiu a ocupat lupta politică în perioada recentă, în detrimentul administrării problemelor economice, poate că n-ar trebui să ezităm în a spune că o astfel de atitudine apropie colapsul.

Cele care-l pot provoca sunt pensiile, în condițiile în care numărul de salariați - cotizanți se plasează sub cel de pensionari - beneficiari. Dacă însă deficitul e accentuat și de cei cu pensii speciale, ce n-au contribuit la sistem, atunci falimentul statului poate surveni mai rapid!

Iar dacă, pe lângă acest lucru, România e constrânsă să aloce mai mult pentru Apărare, dezechilibrele se accentuează.

Modul iresponsabil de gestionare din ultimele trei decenii, cu maximul de lipsă de răspundere atins în perioada de creștere a taxelor în plină criză, generează deficite finanțate din îndatorare.

Ca să îndepărtăm colapsul, trebuie schimbată paradigma în care a funcționat până acum politicul: n-avem bani la stat, stricăm cash flow-ul menajelor cu taxe mai mari!

Nu, e nevoie ca românii să aibă mai mult venit disponibil ca urmare a eliberării societății de corupția politică, de adâncirea pieţelor şi întărirea diviziunii muncii, iar în paralel cu acestea va surveni o creştere a volumelor în toate ramurile de activitate şi, implicit, lărgirea bazei de impunere.