Nu este prima oară când scriu de faptul că dispensa acordată de autoritățile europene guvernului României, de a intra în 7 ani în limita de deficit bugetar, va face să nu mai îndeplinim al patrulea indicator de la Maastricht în care mai stăteam în parametri. Este vorba de datorie publică, prevăzută în Tratat să se plaseze la sub 60% din PIB.

Iar problema din câte se vede a început să fie nu doar ritmul în care avansează debitele scăpate de sub control ale statului, ci și lentoarea cu care crește Produsul Intern Brut. În ciuda unui deficit bugetar semnificativ și unei spirale prețuri-salarii, secvența economică pare să arate semne de stagflație, situație în care economia se comprimă, chiar dacă majorarea prețurilor încearcă să repare “golurile” de productivitate, ceea ce vădeşte forţările la care a fost supusă anterior creşterea economică.

În acest context s-ar putea observa că bugetul statului e mai prost gestionat decât orice buget de familie. La persoanele fizice rata unui credit de consum în lei pe 5 ani nu poate fi mai mare de 40% din venitul net lunar, iar la împrumuturile în valută și cele ipotecare normele sunt mai restrictive. Statului în schimb nu i se face scoring, nici măcar atunci când înregistrează un deficit de trei ori mai mare decât limita de 3% din PIB prevăzută în Tratatul de la Maastricht.

Iar în măsura în care deficitele private se ajustează mult mai repede decât cel public, discutăm de o restructurare a populaţiei, în loc de una a economiei. Aceasta din urmă e trădată de consumul administrației publice, care a avansat în termeni de preţuri cu 20,4% în trimestrul al doilea din 2024 comparativ cu perioada similară a anului trecut, în vreme ce cheltuielile de consum ale populației s-au mărit în același interval de timp şi în aceiaşi termeni cu numai 5,4%, ceea ce a dus inflația din întreaga economie - deflatorul PIB - la 11,6%, mai mult decât dublul inflației la consumator!

Din câte se observă, banii împrumutaţi sunt contractaţi „după nevoi”, nu ţin cont de condiţionalităţile de la Maastricht, care ar juca rolul unor norme de creditare, precum la împrumuturile populaţiei. Aşa că statul ia credite, în condiţiile neajustării deficitului structural, până când se constată că populaţia restructurată tinde să ia finanţări mai ieftine decât bugetul public cu risc zero, după cum îl consideră legislaţia.

În aceste circumstanţe, logic ar fi să fie reprimată finanţarea bugetului statului şi nu a bugetelor private!

Într-o democraţie indirectă, reprezentanţii sunt aleşi din rândul elitelor pentru a administra sumedenia de gospodării ce compun societatea într-un mod superior faţă de cum ar face-o omul de rând. Dar dacă prostimea ajunge să administreze mai bine decât cei ce se erijează în clasă conducătoare, mai merită să le fie daţi acestora bani pe mână? Pentru ce să fie plătiţi să conducă? Ce performanţe îi îndreptăţesc?

Amintesc că datoria publică s-a triplat într-un interval foarte scurt de timp după 2008, de la 12-13% din PIB anterior și chiar 10% la începutul anilor 2000, după care, anul acesta, în 2024, se plasează deja la peste 50% din PIB și nimic nu o va opri să depășească pragul maximal de 60% din PIB stipulat în Tratatul de la Maastricht! Dimpotrivă, o astfel de situație e “întreținută” de permisiunea Uniunii Europene de a reveni doar în 7 ani în limita de deficit bugetar.

• Educația se pliază pe realitate ca laleaua în brânză

  Next >