Adepții protecționismului economic de pretutindeni susțin că politicile de îngrădire a schimburilor comerciale și a fluxurilor investiționale transnaționale sunt menite să sprijine dezvoltarea economică locală și să creeze o așa-zisă autonomie sau chiar independență economică. ″Trebuie să producem la noi în țară toate lucrurile de care avem nevoie″, spun ei. Într-o variantă mai puțin radicală și mai tehnică, însă doar vag și aparent mai realistă, ne transmit că, de fapt, e vorba doar de ″repatrierea lanțurilor logistice strategice, de securitate națională″.

Însă asta poate să însemne orice, înșiruirilor de cuvinte sus-menționate putându-li-se da orice înțeles, în funcție de conjunctură și de interese. De la hrană sau utilități până la industria de apărare sau chiar la branduri de te-miri-ce, marcate de ″specific local″.

În orice caz, protecționiștii vor să transmită că de efectele presupus favorabile ale politicilor lor va beneficia toată lumea, adică ″tot poporul″, cu toate păturile sale, și ″întreaga economie națională″, formată din firme mari, mici și mijlocii. Că nu vor exista privilegiați și dezavantajați. Și că, odată eliberați de dependența toxică de importuri și cu capitalurile repatriate de pe meleaguri venetice, prosperitatea se va revărsa neîngrădită peste noi toți.

În realitate, după cum istoria a demonstrat-o de multe ori, lucrurile nu stau niciodată așa. Tarifele, cotele, interdicțiile și alte bariere comerciale și investiționale nici nu stimulează și nici nu afectează pe toată lumea în mod egal. Unele industrii suferă, altele sunt avantajate. Unele companii sunt mai dependente de importuri de materii prime și componente, altele mai puțin.

Și, evident, orice agent economic se bucură atunci când concurenței externe i se pune bețe în roate. Dar numai până când ajunge să constate, la o analiză mai atentă, că, în urma interacțiunilor complexe din economie, pe care planificatorii centrali nu au cum să le deslușească exhaustiv pentru a evita efectele neintenționate ale măsurilor lor intervenționiste, și el însuși are de suferit de pe urma protecționismului.

Atunci începe competiția ″sălbatică″ a demersurilor de lobby pe lângă autorități. În ideea că, da, restricțiile sunt bune ″la modul general″, și sunt impuse cu ″cele mai bune intenții″, dar iată, noi (X, Y sau Z) suntem speciali și ″strategici″ din N motive și am merita, în consecință, să fim exceptați de la înțeleptele măsuri protecționiste. Măcar parțial. Măcar o vreme. Iar aici, evident că nu capacitatea meritocratică de a satisface nevoile pieței cu produsele și serviciile proprii va dicta învingătorii și învinșii, ci puterea influenței politice și de PR. Cine va fi mai bine organizat, politic și mediatic, va avea câștig de cauză.

Mai mult, excepțiile vor genera alte efecte negative neprevăzute, care vor trebui la rândul lor contracarate, măcar formal, astfel că reglementările vor deveni din ce în ce mai stufoase, mai ilogice și mai greu de aplicat. În final, se va instaura cu totul domnia arbitrariului, astfel încât se va pune problema dacă mai există în vreun fel egalitate în fața legii. Promisiunea de prosperitate națională a protecționismului își pierde atunci orice credibilitate, dezvăluindu-l ca fiind doar o formă de ″capitalism de cumetrie″ etatist.

• Țepele financiare seamănă cu pomenile de stat

  Next >