Pe vremuri, banii circulau sub forma de lingouri si monede din aur. Insa, pentru a-i pastra in siguranta oamenii au inventat niste hartii care sa ateste proprietatea asupra banilor de aur, asa cum existau si certificatele asupra actiunilor.

Asa au aparut niste titluri de proprietate (creante) asupra unor cantitati specificate de aur, depozitate la institutii specializate (banci). Si coexistenta banilor propriu-zisi (aur) si a substitutelor monetare (bilete de banca) nu afecta nici oferta totala de bani (pentru fiecare hartie introdusa in circulatie era retrasa /depozitata o cantitate echivalenta de aur), nici venitul si distributia interpersonala a avutiei.

Dar, la un moment dat,  pe piata ajung sa circule doar titlurile de proprietate (bancnotele), fara proprietate (aurul). O cantitate de titluri aflata la discretia bancii centrale, care dupa ce tipareste bancnotele si reduce raritatea bunurilor detinute, le da bancilor comerciale sa le plaseze. Chiar daca tiparirea mai multor bancnote si oferirea cu imprumut a acestor bani nu-i face pe oameni mai bogati. Fiindca functia originara a banilor e cea de efectuare a schimburilor.

Din pacate, insa, am inceput cu sfarsitul. Am ajuns deja la relaxarea cantitativa (quantitative easing – QE) cand trebuia sa amintesc cu lux de amanunte de „tocirea” si „usurarea” monedelor de aur.  Haideti sa deschidem cartea (Afaceri si caderi in lumea capitalului) pentru a vedea ca Henric al VIII –lea a fost un rege controversat nu doar fiindca a separat Anglia de religia catolica, ca sa se mai insoare inca o data, ci si fiindca a usurat lira sterlina, pentru a-si umple vistieria golita.

Si el n-a fost primul care a procedat astfel. Imparatul roman Antoninus Caracalla a emis antoninianul, moneda cu curs fortat, care valora cu mult sub valoarea declarata.

Deci romanii sau englezii, deoarece nu puteau sa tipareasca bani, deteriorau greutatea si compozitia monedei, iar acest sistem inflationar era cu mult inferior celui actual, care - prin mijlocirea tiparnitei moderne - poate dis­truge valoarea monedei fara dificultate.

Atunci cand suveranul constata ca nu mai avea nimic in vistierie si nu mai putea impune un impozit explicit, apela la impozitul implicit numit inflatie, pe care o "producea" cu ajutorul cunoscutului truc de innoire a monedelor. Se bateau alte monede, dar care contineau o cantitate mai redusa de metal pretios.

Vistieria monarhului se umplea astfel cu aurul sustras. Lira era proclamata tot lira, dar, de fapt, cantarea mai putin. Cei care pastrau vechile monede constatau ca cele noi sunt mai usoare.

Concluzia logica decurgea de la sine, moneda veche era mai „buna” si trebuia pastrata, moneda noua era mai „rea” si folosita in efectuarea platilor. Si in circulatie ramaneau banii usori, cei grei se tezaurizau.

Sigur ca lucrurile putea decurge si in alt fel. Nu era nevoie de furtul direct al suveranului pentru ca sa apara acest comportament. Monedele puteau fi pilite de negustori si populatie. Cele mai putin tocite pe margini, ce contineau o cantitate mai mare de aur, erau pastrate. Iar piesele din aur care facusera cel mai mult obiectul abuzurilor continuau sa circule.

Legea potrivit careia banii rai ii scot pe cei buni de pe piata poarta numele lui Gresham, consilierul financiar al reginei Elisabeta I.

Ea a decis ca economia si finantele regatului sa redevina stabile si moneda sa se bucure din nou de incredere, si a hotarat sa emita monede noi.

Gresham i-a explicat reginei ca daca noua moneda are aceeasi greutate cu cea veche, lucrurile se complica. Vechea moneda era un „ban rau”, iar cea noua un „ban bun”, care ar fi fost tezaurizat si pe piata ar fi circulat tot vechile piese.

Solutia lui Gresham era ca noua moneda sa fie mai usoara decat prima pentru a ramane in circulatie.

Regina a respins insa sugestia consilierului sau financiar, deoarece nu a dorit sa mearga pe calea frauduloasa a tatalui sau Henric al VIII – lea.

Dar asta nu inseamna ca n-a tinut cont de Legea lui Gresham. Elisabeta I a hotarat ca moneda veche sa fie colectata cu forta, sub amenintarea pedepsei capitale, adusa la monetarie si rebatuta.

Regina Elisabeta I a ramas in istoria banilor, pentru ca intre 1601 si 1931 lira de aur nu a mai suferit nicio reducere a greutatii, stabilitatea monedei permitandu-i Regatului Unit o dezvoltare fara precedent, ce i-a oferit posibilitatea sa devina prima putere comerciala a lumii.

In momentul de fata traversam o perioada similara cu cea din timpul domniei lui Henric al VIII – lea, capul de afis al aberatiilor financiare fiind tinut de QE si de dobanzile negative. Abuzurile induc neincredere in monedele emise de principalele banci centrale, in conditiile in care cei care muncesc, realizeaza venituri in pas cu productivitatea, si economisesc, se simt trasi pe sfoara.

Ce se intampla, insa? Pretul aurului a inceput sa mearga in jos, sugerand ca vremurile in care metalul galben era luat in leasing pentru a se emite in contrapartida sa bani se apropie de sfarsit?

De fapt - ca s-o spunem pe sleau - aurul nu se scumpeste, ci isi pasteaza valoarea. Cei care se inmultesc si se ieftinesc sunt banii, ceea ce genereaza neincredere la nivelul celor ce castiga salarii in concordanta cu productivitatea si-i afecteaza in raritatea bunurilor pe care le detin.  Dar daca pretul aurului si al celorlalte etaloane marfa – petrol, cupru, cafea – merge in jos, si se raporteaza din ce in ce mai mult la cererea si oferta din economia reala, si nu la economia financiara, lucrurile par ca incep sa se inscrie pe fagasul firesc.

Mai lipseste doar regina Elisabeta I, care sa induca monedei stabilitate si incredere pe termen lung.

• Statul nu poate fi reformat, ci doar micsorat

  < Prev
• Reduceti TVA, majorati DNA!

  Next >