Ludwig von Mises explica într-una din prelegerile sale ţinute în Argentina anului 1958, la puţin timp după ce ţara sud-americană scăpase de Juan Peron, de ce e nevoie de investiţii străine. Pentru că atunci când o ţară nu are suficient capital, de care depinde prosperitatea locuitorilor săi, singura variantă este să-l importe.

Britanicii au început primii să economisească, şi, după ce au acumulat capital, l-au investit.

După care mai multe state au realizat că bunăstarea cetăţenilor lor e direct proporţională cu volumul de capital investit pe unitatea de populaţie.

E suficient ca un muncitor american să viziteze Italia natală ca să descopere că nu calităţile sale, ci condiţiile din SUA fac posibilă câştigarea unor salarii mai mari. Şi, dacă acelaşi om se reîntoarce în Sicilia, va descoperi că vizita în Statele Unite nu l-a înzestrat cu acele calităţi care să-i permită să câştige mai mult decât concetăţenii săi.

Acestea fiind spuse ajungem la România, care, în urmă cu 25 de ani, avea o economie decapitalizată, după decizia lui Ceauşescu de a achita datoria externă.

Din păcate însă, în loc să realizeze că economia a trecut printr-un proces amplu de dezinvestire şi e necesar capital din afară pentru ca românii să se bucure de bunăstare, conducătorii politici postcomunişti au decretat: Nu ne vindem ţara! Iar în lipsa capitalului din străinătate s-a pus inflaţia. Adică, populaţia în loc să prospere cu intrări de capital din exterior a sărăcit ca să se „fabrice” capitaliştii autohtoni, conectaţi politic, ce au fost denumiţi baroni locali.

În istoria ultimilor o sută de ani sunt trei perioade cu inflaţie ridicată care au venit pe fondul decapitalizării. Cea de după primul război mondial, când ţara s-a mărit, urmată de aceea de la începutul crizei din anii ’30 – când străinii ne-au spus că ne dau capital dacă mai întâi ne punem finanţele în ordine şi atunci preţul aurului din etalon a crescut foarte mult – şi perioada de la începutul anilor ’90, când oamenii politici au încercat să facă rost de ceva capital fără să scape controlul asupra economiei, cam cum s-a văzut în Rusia.

Dacă tot am început însă să discutăm de perioada interbelică, după toate acele dureri de după primul mare război şi criză, economia  s-a dezvoltat coerent cu ajutorul pieţei de capital. Nicolae Malaxa era cel mai mare industriaş din România, acela care deţinea, în principal, celebra uzină Faur, integrată cu Uzina Republica (Uzina de Tuburi şi Oţelării). Dar şi participaţii la Astra Arad, Unio Satu Mare, IOR (Industria Optică), Tohani Zărneşti şi Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi.

Acesta avea acţiuni şi la Uzinele Reşiţa, dar acolo era administrator- delegat un alt magnat al acelor vremuri, Max Auschnitt, ce deţinea împreună cu fratele său Edgar şi societatea Titan - Nădrag - Călan, ca să se vadă că nu s-au inventat de azi de ieri integrarea pe orizontală şi oligopolurile.

Deşi comuniştii aveau obiceiul să vânture ideea că România era o ţară eminamente agrară înainte de a lua proletariatul puterea, ei au preluat, la naţionalizare, Uzinele Copşa Mică şi Cugir, Asigurarea Românească (devenită ADAS şi apoi ASIROM), rafinăriile Astra şi Steaua Română, Mica şi Aur (Phoenix Baia Mare), Govora - Călimăneşti, Vulcan - uzinele metalurgice, Societatea Română de Radio - Difuziune (Radio România), Nitramonia Făgăraş, Semănătoarea - maţini agricole, Societatea Marilor Hoteluri, Scăeni - geamuri, Fieni - ciment. Alături de “Societatea Naţională de Gaz Metan” (Romgaz), „Societatea Anonimă Română de Telefoane” (Romtelecom), „Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti” (Regia Autonomă de Transport Bucureşti).

Un apropiat al regelui Carol al II –lea, Nicolae Malaxa a ajuns să fie cel mai influent om de afaceri din Regatul României ca urmare a comenzilor de stat primite şi a creditelor preferenţiale acordate. De asemenea, Auschnitt a profitat de pe urma faptului că Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa - provenite din vechea societate metalurgică STEG din Banat şi redefinite ca societate anonimă în 1920 – au fost considerate de interes strategic în 1923, findcă încorporau importante uzine de armament. Ca urmare a acestui fapt, statul legiferează ca 60% din acţiuni să fie deţinute de capitalişti români.

Malaxa şi Auschnitt ar fi primit, cu siguranţă, în zilele noastre titulatura de baroni, dar cu precizarea că ei ştiau să administreze ceea ce li se punea pe mână. De ce spun asta, fiindcă actualii baroni, după ce au fost împroprietăriţi  cu o economie decapitalizată, în loc să încerce – cu ajutorul calităţilor lor antreprenoriale – să adauge la ceea ce au primit cu titlu gratuit, au deturnat bruma de capital şi l-au blocat în simboluri ale luxului.

Şi astfel se observă că, spre deosebire de perioada comunistă, care n-a dezvoltat spectaculos ceea ce a primit, dar măcar a întreţinut, Acum, multe din companiile “moştenite” sunt deja istorie.

Deci după ce că n-am fost în stare să atragem capitalul străinilor, am si decapitalizat mai mult ceea ce am avut. Şi cu mai puţin capital investit pe unitatea de populaţie, este evident că românii sunt mai săraci.

Oare care a fost cel mai prost regim din ultima sută de ani. Cel comunist ori cel actual?

• Economia României are un motor foarte mic. Vezi câte firme sunt motorul...

  < Prev
• Trei sferturi din șomeri sunt neindemnizați, o treime în șomaj de lungă...

  Next >