Cum acţionează statul ca monopol

Putem alege la ce posturi de televiziune să ne uităm şi cine ne furnizează servicii de cablu şi internet, cu ce mijloc de transport să ne deplasăm şi marca acestuia, ce cărţi să citim sau publicaţii

Dar când optăm să comandăm o carte online, prin intermediul companiei de stat Poşta Română, libertatea de alegere dispare subit. Degeaba ne-am dori să ne fie adus coletul la o adresă anume, aşa cum se întâmplă când cerem cărţile prin curier privat. Nu putem ridica pachetul decât de la oficiul poştal la care suntem arondaţi, în funcţie de adresa din cartea de identitate. Nu putem alege să ne fie trimis în Dorobanţi: trebuie să mergem musai în Colentina şi să stăm la coadă.

La fel se întâmplă şi cu scolile generale la care ne trimitem copiii. Repartiţia acestora pe unităţi de învăţământ se face tot în funcţie de adresă şi nu are nimic de a face cu libertatea de alegere. De aceea, multi părinţi sunt obligaţi să-şi schimbe formal domiciliul, în acte, pentru a putea să-şi înscrie copiii la şcoala pe care o doresc. Iar asta este o variantă soft, pentru că se ajunge, evident, şi la trafic de influenţă şi şpagă.

În plus, la şcoală, copiilor li se repartizează rigid un set imuabil de profesori, la care nu se poate renunţa. Mai uşor se recuză un complet de judecată decât un profesor de istorie sau de geografie. Iar şcolarii se uită cu invidie la alte clase şi îşi blesteamă soarta, care le-a dat cu ghinion la repartiţie.

Şi beneficiezi de acelaşi tratament când ai neşansa să apelezi la serviciile Poliţiei. De exemplu, ţi s-au furat capacele de roţi de la maşina din parcare. Te duci la secţie, faci reclamaţie şi vezi că eşti repartizat la un agent de poliţie plictisit şi total ineficient. Evident că nu ai dreptul să ceri să fie înlocuit cu unul mai competent. Afli că doar el se ocupă de povestea asta, pentru că aşa au decis şefii lui, iar tu ai face mai bine să fii recunoscăor că n-ai fost pus să stai la coadă sau să vii altădată.

Să nu mai vorbim de ANAF. Să spunem că ai de făcut o plată mare în contul unei regularizări la impozitul pe venit. De curând, Fiscul a restrâns foarte mult valoarea plăţilor cash care se pot efectua între companii şi persoanele fizice. Firesc ar fi, în aceste condiţii, ca administraţiile financiare să fie primele care să descurajeze plăţile în numerar la ghişeele lor. Dar se întâmplă exact pe dos. Dacă te duci cu cardul la Fisc, afli că nu dispune de POS-uri şi că trebuie musai să vii cu sacoşa de bani pentru a-ţi plăti dările. Deşi statul aproape că a interzis de tot plăţile în cash pentru sectorul privat, datoriile la stat pot fi achitate doar cu bani gheaţă.

Pe scurt, în sectorul privat avem concureţă între furnizorii de bunuri şi servicii, în vreme ce la stat avem de a face cu monopoluri sectoriale. Consecinţele nu sunt greu de remarcat. În primul caz avem libertate de alegere şi suveranitate a consumatorului, în vreme ce în cel de-al doilea, monopolurile se comportă de facto ca şi cum ar fi stăpânii consumatorilor, iar „calitatea“ prestaţiilor este pe măsură.

Unde nu există capitalism, adică acolo unde nu clientul este stăpân, ca urmare a libertăţii sale de alegere, ne întoarcem la comunism - la penurie, raţionalizări, repartiţii şi bonuri de ordine.