Echilibrul macro e imposibil în colaps micro

După ultimele evoluții macro am rămas cu o mare curiozitate: De ce ai vrea să faci creștere economică, atât timp cât nu te reechilibrezi la nivel micro, cât nu redistribui valoarea adăugată?! Fiindcă, în ciuda reducerii TVA, populația continuă să fie supraîndatorată. Din acest punct de vedere, situația nu s-a detensionat suficient.

Iar acest lucru se vede în apetitul scăzut pentru credite. O populație, care n-are debite în exces, și are, deci, destul venit disponibil, își dorește bunuri de folosință îndelungată. Din păcate, românii nu apelează la împrumuturi, ceea ce ar sugera că secvența economică e înghețată, paradoxal, chiar și în situația unei majorări reale a PIB cu 6% în trimestrul II 2016!

Și deși depozitele în lei din bănci cresc asta se datorează disponibilităților companiilor. Ceea arată că mediul economic e mai departe precar, nu s-a deschis cât ar trebui ca să le permită să investească.

Mai mult, dacă masa monetară în sens restrâns (M1) a fost tot împinsă până acum de cardurile de credit și de overdraft, aceasta începe să crească mai puțin decât masa bănească în sens larg (M3), ceea ce vădește că s-a cam ajuns la limita de îndatorare pentru toată lumea. Degeaba avansează M3, banii vor sta nefolosiți. E ca la QE, resursele financiare nu ajung în economia reală, pentru că sistemul de taxare nu le permite antreprenorilor să iasă în câștig cu bani împrumutați. Facem ce facem și tot la accize, contribuții sociale și prețul utilităților ne întoarcem...

Revenind la ideea că nu se redistribuie creșterea economică, la faptul că nu prea se simte în salarii, merită să ne întrebăm de unde provine și unde rămâne?

Asistăm, după toate probabiliățile, la încercarea de ieșire din insolvență a unor companii, în paralel cu ceva absorbție de fonduri europene și de investiții străine, fiindcă observăm o mărire a prețurilor în economie, relevată de deflatorul PIB.

Dar, în măsura în care numerarul crește lent și M1 din care face parte, se poate vorbi de o politică ce dorește să încurajeze eliminarea supraîndatorării firmelor, însă nu și pe cea a populației, ceea ce determină o migrație a forței de muncă și face nesustenabile fluxurile de fonduri europene și de investiții străine.

Ca să conchid, principalul obiectiv pentru ancorarea indicatorilor macro ar trebui să fie eliminarea supraîndatorării populației, capacitarea ei la realizarea ofertei interne, în special a celei de bunuri, iar, ulterior, revigorarea mediului economic. Adică, revenirea, pe seama sporurilor de productivitate, a prețurilor la utilități și a taxării la niveluri care să permită reducerea supraîndatorării românilor. Pentru că deși ești echilibrat macro, riști să ajungi la colaps microeconomic, situație trădată de evoluția indicatorilor monetari.

Reiterez: echilibrul macro și păstrarea capacității de plată a guvernului s-au obținut pe seama supraîndatorării menajelor. Iar o reechilibrare a societății din acest punct trebuie să înceapă și să fie asociată cu gestionarea ofertei interne, deoarece reprimarea cererii agregate se vede unde a dus. Și e merituos că guvernul ține sub control deficitul structural și-l direcționează pe cel ciclic doar spre cofinanțarea fondurilor europene. Numai că progresul are legătură cu faptul că deficitul structural nu trebuie doar ținut sub control, ci să devină excedent.