De ce nu trebuie România să accepte statutul de ţară second hand?

Ceea ce mă nedumireşte în cazul Europei cu două viteze este de ce în cazul Greciei s-a recurs la solidaritate socială, la fel şi în cel al crizei imigranţilor, iar acum se pune problema unor state de mâna a doua în interiorul UE?

O explicaţie pentru această împărţire a Uniunii în stăpâni şi slugi, nu o poate oferi decât discreţionarismul, şi în măsura în care spusele lui Jean-Claude Juncker nu se vor concretiza el ar trebui să-şi dea demisia.

Dacă România ar accepta că e un stat second hand ar însemna că e de acord cu abdicarea de la principiile care au stat la baza înfiinţării Uniunii Europene şi integrarea ei în spaţiul comun, şi la înlocuirea lor cu nişte iluminări subite.

Şi ar mai însemna încă un lucru, acela că renunţă la combaterea corupţiei şi la restructurarea societăţii, iar asta chiar dacă ar spune că a identificat un interval clar de timp în care să se adopte euro. Ar crea impresia că singura motivaţie pentru care este acord să fie o ţară de mâna a doua e dată de dependenţa de fondurile europene.

Haideţi însă să trecem peste tratarea diferenţiată a problemei greceşti, a celei legate de imigraţie şi renunţarea la principiile care au pus bazele UE şi să vedem ce s-ar întâmpla dacă nu vrem să fim un stat second hand. Imposibilitatea accesării resurselor comunitare ne-ar constrânge să ne adaptăm legislaţia fiscal şi structural ca să atragem investiţii străine directe, pentru a compensa deficitul de capital.

Dependenţa de fondurile europene, uşor de sesizat, arată că sunt susţinute cu acestea deficienţele structurale. Fiindcă astfel nu eşti condiţionat să dezvolţi pieţe ca să atragi investiţii străine, ci îţi intră nişte bani în orice condiţii, fără să schimbi obiceiul pământului. Chiar dacă în lipsa unor pieţe adânci, ratăm oportunitatea de a capacita o mare cantitate de capital, pentru că nu avem un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al legislaţiei muncii, şi nu dorim să depolitizăm managementul.

Ca să conchid, dacă acceptăm starea de ţară de mâna a doua e echivalent cu a zice că nu vrem restructurare, ci să dezvoltăm dependenţa de fondurile europene. Că nu ne interesează pieţele şi realocarea resurselor prin intermediul lor, ci să păstrarea bugetului statului în centrul redistribuirii. Că nu ne dorim o gestionare reală pe principii de piaţă, ci doar conservarea aparenţei că am fi o economie de piaţă funcţională.

Dar punând pe tapet aceste lucruri e bine de văzut ce a stat în spatele discursului lui Juncker. El a dorit probabil să dea satisfacţie unor ţări precum Olanda să nu părăsească Uniunea. Da, numai că respectivul stat nu asta sugerează, ci e deranjat de modul discreţionar în care e condusă Uniunea Europeană, de improvizaţiile în administrare din cauza cărora a părăsit-o şi Marea Britanie.

Iată deci la ceea ce ar trebui lucrat, la restabilirea principiilor şi gândirii pe termen lung, care au stat la baza înfiinţării UE şi nu la împărţirea în ţări de prim rang şi state second hand.