Din poza de mai sus rezultă că Partidul Comunist s-a luptat de unul singur cu toată lumea.

Și cu burghezia țărănisto-liberală, și cu legionarii , ba și cu naziștii ce vizau să atace Uniunea Sovietică (chiar dacă, până la o ataca, Germania și URSS au invadat împreună Polonia, care și după ce a fost eliberată tot ocupată a rămas).

Dar ce păcat că vioiul Partid Comunist nu avea decât 700 de membri, care nu știau cu cine să se lupte mai repede. Cu burghezii, cu legionarii sau cu naziștii?

Așadar toți membrii Partidului Comunist intrau cu toții într-un tren și puteau să încapă, cu mic, cu mare și unelte proletare, în sala Teatrului Național din București.

Dar, în fine, istoricul Gheorghe Buzatu risipește mitul celor doar 700 de comuniști ce se băteau precum spartanii lui Leonidas cu toți asupritorii.

El a publicat în 1995 numărul comuniștilor români, conform documentelor cominterniste, care ar fi fost, de fapt, în jur de 2.500.

Apare și o repartiție pe categorii sociale și sex: 1.000 de muncitori, 1.200 de țărani, 300 de femei. Se mai specifică faptul că, în perioada de început a războiului 250 comuniști erau în închisori și 50 în Spania.

Oricum ar fi numărul comuniștilor, luați toți la un loc, era mai mic în anii ’40 decât numărul spectatorilor ce puteau participa la meciurile fostei divizionare C Juventus Colentina, redenumită Daco-Getica București după protestul Juventus Torino. Stadionul respectivului club de fotbal poate găzdui 8.000 de persoane.

• Băncile se întovărăşesc colhoznic în loc să apeleze la piaţa de capital

  < Prev
• Când miştourile devin idei de urmat, diviziunea muncii decade şi...

  Next >