Unde sunt sindicatele șomerilor?

Milton Friedman atrăgea atenția asupra faptului că sindicatele obțin remunerații mai mari pentru cei care le compun pe seama limitării accesului noilor intrați. Iată un motiv pentru a ne întreba, “democratic”, de ce șomerii nu pot protesta pentru a obține locurile de muncă “sindicalizate”?

Încerc să-l citez pe M. Friedman integral: „Când sindicatele obțin salarii mai mari pentru membrii lor pe seama restricționării accesului la o ocupaţie reduc oportunităţile pentru alţi lucrători. Când statul le plătește angajaților săi lefuri mai mari, acestea acţionează în detrimentul contribuabilului. Când însă angajaţii primesc salarii mai mari ca urmare a condiţiilor de piață, când obţin venituri mai bune din partea unor firme care concurează pentru o forţă de muncă care la rândul său se află în competiţie, mărirea remuneraţiilor nu se face pe cheltuiala nimănui. Salariile mai mari pot proveni doar din productivitate mai mare, investiții de capital mai mari, competențe extinse. Întreaga plăcintă este mai mare - există mai mult pentru angajat, dar și pentru angajator, investitor, consumator și chiar pentru cel care percepe impozite.”

Ca să înțelegem mai bine, deși sindicatele fac același lucru precum breslele, adică impun prețuri minime pentru forța de muncă din sistem și ridică bariere pentru noii intrați proveniți din rândul șomerilor, ele nu sunt acuzate de practici anticoncurențiale, precum notarii. De ce prestația avocatului e considerată un serviciu, iar cea a lucrătorului sindicalizat - muncă, care nu-i marfă? Și de ce la negocieri la nivelul companiilor participă doar patronatele și sindicatele? N-ar fi normal ca pe o piață concurențială în afară de patronate și sindicate să se așeze la masa discuțiilor și reprezentanții șomerilor?

Și așa cum semnala Milton Friedman salariile mai mari nu au legătură cu forța instituțiilor care fac “justiția socială”, sindicatele. Dacă salariile depășesc productivitatea, rezultă falimente și șomaj, iar dacă productivitatea depășește salariile, vor veni alți patroni să atragă muncitorii cu salarii mai mari și să scoată profit. Prin îmbunătățirea continuă a ofertei salariale, nivelul salariului ajunge să-l egaleze pe cel al productivității. În orice manual de economie scrie că salariile depind de productivitatea muncii, nu de puterea sindicatelor.

Efectul Balassa-Samuelson indică faptul că sporurile de productivitate trebuie să fie superioare majorării de salarii și apreciererii de monedă. Fiindcă în măsura în care se rup corelaţiile de productivitate, pe fondul majorărilor de salarii în domeniile non-tradable, precum administrație publică şi sănătate, se observă cum se acumulează deficite și îndatorare. La momentul în care “strategii” guvernamentali au scos în față Wage-led Growth ca să mărească lefurile fără să se uite la productivitate am avertizat că toţi românii îşi vori dori să lucreze în sectorul indirect productiv, la stat, iar pe puținii direct productivi, din sectorul privat, vom ajunge să-i cunoaștem pe nume precum pe urșii Panda pe cale de dispariție. Iar aici, la nivelul salariilor din zona non-tradable majorate apare problema că fără a fi capabil să genereze sporuri de productivitate, care să se coreleze cu avansul remuneraţiilor, guvernul erodează venitul disponibil. Paradoxal, creşterea economică secătuiește ţara în loc să inducă prosperitate!

Și apropo de rețetele de sărăcire vs cele de îmbogățire. În prima parte a secolulul XX, cam atunci când inventau tangoul, argentinienii formau una dintre cele mai bogate națiuni din lume. A venit însă, perónismul, care ca orice mișcare care cultivă emoția, capătă aspect de sectă, ceea ce-l face greu de înlăturat. Pe 17 octombrie e un fel de Sf. Juan Perón în Argentina, Ziua loialității peróniste, dată la care seducătoarea Evita - portretizată în filme, aproape sanctificată - a mobilizat în 1945 sindicatele muncitorești să-l elibereze pe colonelul Perón din închisoare. Timp în care marele dușman al argentienilor, care a oprit agresiunea împotriva insulelor Falkland, premierul britanic Margaret Thatcher, Doamna de Fier, ia o poziție fermă împotriva sindicatelor ceea ce asigură pe termen lung prosperitatea Regatului Unit. La fel cum fac și americanii, care pun punct puterii sindicale după era Hoffa și își conservă atuurile economice. Iar statul vecin Argentinei, Chile, își dă seama de reperele pe care să meargă: productivitate, competitivitate, corupție scăzută și acumulează¸ la rândul său, bogăție.