Companiile neprofitabile care "rezistă" pe piață sunt cele susținute politic

Am citit un articol în care se spunea că există firme care nu adaugă valoare, dar reușesc să supraviețuiască. Există companii ce produc valoare, dar nu sunt profitabile. Există agenți economici mari care au profituri suprinzător de mici, de ani buni. Există firme menținute pe linia de plutire cu bani aduși de acționari.

Da, numai că problema acestei abordări este că e dusă în termeni economici - concurență, productivitate, competitivitate, eficiență -, când ea are legătură preponderent cu politicul: bani pentru partid. Deși respectivele firme nu sunt deloc „profitabile” pentru Fisc, ele generează beneficii importante pentru clasa politică.

Sunt ținute în viață fiindcă-s paravan pentru deturnarea de bani publici. Până când o lucrare cu bani de la stat să ajungă la cel care o prestează efectiv mai trece prin 3-4 mâini.

Ca să conchid, aceste companii funcționează deoarece le permite legislația. Iar politicienii care elaborează legile, le-au făcut cu dedicație.

Iată de ce e necesară depolitizarea economiei politice și de ce în capitalism zis și economie de piață n-ar trebuie ca politicul să dicteze economicului, precum în socialism.

Pentru a aprofunda această chestiune este bine să-i (re)citim pe James M. Buchanan și Richard E. Wagner. Ei fac în cartea lor „Democrația în deficit – Moștenirea politică a lordului Keynes” o paralelă între concurența economică și cea politică.

Concurența de piață e continuă, cumpărătorul poate alege între mai mulți vânzători. Pe când, concurența politică este intermitentă, o decizie e obligatorie pentru patru ani.

Concurența de piață permite mai multor competitori să existe simultan: acapararea unei părți considerabile din piață de către un vânzător nu neagă unei minorități a cumpărătorilor posibilitatea de a-și alege furnizorul. În schimb, concurența politică e de tipul „totul sau nimic”: acaparând o majoritate a pieței, un singur furnizor devine unic stăpân.

În cazul concurenței de piață, cumpărătorul are o certitudine rezonabilă cu privire la ceea ce achiziționează. Lucru ce nu e valabil în cazul concurenței politice, întrucât cumpărătorul obține aici serviciile unui agent pe care nu-l poate obliga să ia anumite decizii și căruia trebuie să-i delege un grad mare de alegere discreționară.

Politicienii nu pot fi trași la răspundere pentru promisiunile lor, așa cum se întâmplă în cazul vânzătorilor privați. Mai mult, necesitatea ca un politician să obțină cooperarea unei majorități a politicienilor duce la o situație în care votul acordat e mai puțin clar decât cel primit de o firmă privată.

Principala problema identificată la nivelul concurenței politice e așadar imposibilitatea de a-ți ajusta preferințele. Prin contrast, pe piața de bunuri și servicii nu continui să cumperi de la cel de la care nu-ți mai dorești. Iar în condițiile în care nu-ți poți schimba preferințele, politicianul apelează la șantaj emoțional pentru a te ține alături de el. Adică, atunci când nu reformează sistemul, după cum a promis în campania electorală, scoate în evidență faptele reprobabile comise de competitori.

Buchanan și Wagner mai atrag atenția că politicienii urmăresc mereu să-și maximizeze câștigul electoral. Încearcă să obțină cât mai multe voturi angajând o serie de cheltuieli bugetare, cu riscul de a pierde sufragiile celor ce plătesc impozite pentru a susține respectivele cheltuieli. După cum se vede aici intervine eterna problema a politicianului care nu poate lua încredere și bani din acelasi loc.

Din păcate, orientându-se către „pătura” de alegători ce face masă critică, întregul spectru politic alunecă spre stânga. Luând din ce în ce mai mulți bani pentru a susține cu bunuri publice concurența politica, scad, din cauza taxării, resursele (capital, lichidități) necesare concurenței economice.

Cu alte cuvinte, se alterează forța investițională și mediul de business ca urmare a creșterii statului. Cantitatea de bunuri private scade și prețul lor crește.