Tehnocrații pot aduce capitalismul. Oare vor?

Am și eu o teorie pe care tot trebuie s-o vehiculez dacă văd că încep să se vânture, din nou, fel de fel de milițienisme fiscale. Eu susțin că povara fiscală excede capacitatea de plată a oamenilor din moment ce există o cantitate atât de mare de credite neperformante.

După tăierea salariilor bugetarilor, care s-a transmis și în mediul privat, și după mărirea TVA, băncile s-au pomenit în brațe cu o cantitate mare de credite neperformante, ceea ce arată că oamenii sunt supraîndatorați.

Ca să scape de această stare trebuie să scadă impozitele, fiindcă dacă povara fiscală devine mai grea, li se amplifică starea de îndatorare deja existentă.

Așadar românii plătesc accize la fel ca-n UE şi taxe pe proprietate, dar nici lefurile lor, nici datoria publică nu-s ca acolo. De ce am adus în discuţie salariile şi datoria guvernamentală? Fiindcă veniturile-s mici şi pentru că sunt erodate de taxe. Ceea ce-i permite statului să se împrumute mai puţin. Până se ajunge ca datoria publică să fie mai redusă decât cea a menajelor. Iar asta se numeşte macrostabilitate.

Totuşi ratingul suveran e mai bun decât cel al familiilor, statul e mai puţin riscant şi el se împrumută în mai mică măsură. De aici reiese că ar trebui să se micșoreze taxele ca să ajungem la relaţia corectă. Statul, mai puţin riscant, să se îndatoreze mai mult şi famiilile mai puţin. Deoarece taxele și impozitele când devin mai mari constrâng populaţia să compenseze povara cu credit. Iată de ce trebuie să se micşoreze impunerile fiscale, deoarece oamenii politici trebuie să fie educaţi şi responsabili. În caz contrar, ei generează riscuri sistemice.

Din păcate însă, analiștii macroeconomici refuză să accepte că statul a erodat veniturile mici cu taxe ca să se împrumute el mai puţin şi datoria publică să rămână sub pragul de alertă de 40% din PIB, că macrostabilitatea şi ratingul investiţional s-au atins cu riscul sacrificării microstabilităţii, că datoria publică stă bine, pentru că stă prost cea a familiilor. Ei susțin una și bună: raportul dintre veniturile bugetare și PIB arată că fiscalitatea de la noi e cea mai redusă din UE.

Da, numai că relația pe care o indică respectivii e compusă din doi termeni, și de aceea ea poate să evidențieze, într-adevăr, că veniturile fiscale sunt scăzute, dar și că PIB-ul e prea mare, mai ales că s-a dublat într-un interval foarte scăzut de timp. Iar cele care l-au “încărcat” pot fi cheltuielile guvernamentale supradimensionate.

În fine, dacă ne uităm spre familiile de salariați care cheltuiesc mai mulți bani pe taxe decât pe mâncare sau dacă ne punem problema că una e să ai o povară fiscală de 50% din 1.000 de euro și alta-i să ai una de o treime din 500, perspectiva deja se schimbă.

Și ideea că PIB-ul a fost umflat de cheltuieli bugetare nejustificate pare să capete contur atunci când se observă că n-a fost nicio problemă să se ajungă la excedent bugetar după descinderile și arestările DNA.

De unde ar rezulta că dacă statul dorește să fie performant economic, fiindcă, nu-i așa?, acum e condus de un guvern de tehnocrați, ar trebui, fie să facă mai multe lucruri cu aceiași bani, fie să strângă mai mulți pe seama măririi bazei de impunere.

Adică, guvernul de specialiști să facă în așa fel încât mediul economic să atragă investiții străine directe (ISD), care să creeze locuri de muncă. Fiindcă dacă ne uităm la țările din jurul nostru observăm că avem una dintre cele mai reduse cantități de ISD raportate la numărul de locuitori, în condițiile unei forțe de muncă bine pregătite și ieftine.

Bunăstarea cetăţenilor unei țări e direct proporţională cu volumul de capital investit pe unitatea de populaţie. Cu cât capitalul e mai puțin, țara e mai săracă și își amplifică această stare când forțează capitalizarea cu ajutorul inflației.

Diferența dintre un guvern de tehnocrați și unul de birocrați sau de oameni politici rezidă, deci, din felul în care e capabil să capaciteze investițiile private, care să creeze joburi, să majoreze, pe această bază, veniturile fiscale, în așa fel încât să nu aibă deficit bugetar. Pentru că, teoretic, tehnocrații n-au de ce să angajeze cheltuieli bugetare umflate, politizate.