Dacă Molinari ar învia și ar deschide televizorul, l-ar vedea pe Napoleon

Presa mondială a jubilat la jumătatea lunii decembrie după ce Frontul Național nu a obținut nicio victorie în al doilea tur al alegerilor regionale din Franța. Partidul actualului președinte Francois Hollande și cel al fostului (și foarte posibil viitorului) președinte Nicolas Sarkozy și-au împărțit aproape egal regiunile pe 13 decembrie, "dreapta" învingând la limită "stânga", cu 7 la 5.

Cu doar o săptămână înainte, Frontul Național obținuse nu mai puțin de 30% din voturi la primul tur al alegerilor, clasându-se înaintea dreptei aliate cu formaţiuni de centru şi mult înaintea stângii. "Vechiul sistem a murit, iar odată cu el reprezentanţii dreptei şi stângii deopotrivă", a declarat atunci Marion Maréchal-Le Pen, nepoata șefei FN, Marine Le Pen.

Tânăra vedetă naționalistă avea, de altfel, perfectă dreptate, doar că nu în felul în care își imagina ea. Să nu ne facem iluzii. Oricât ar vrea pretinsele tabere aflate în luptă simulată să ne facă să credem contrariul, în Franța, ca și în alte părți, de ceva vreme, nu mai există decât un singur partid. Dincolo de stilistica retoricii publice, toate marile partide ale Franței fac și promovează aceleași politici. Politici ce nu au nimic de a face cu liberalismul și cu libertatea: etatism corporatist-protecționist, birocrație atotputernică, stat polițienesc-securist și militarism. Pe scurt, un nou avatar napoleonian, consecință logică a crimelor și haosului Revoluției.

De altfel, această dialectică perversă și nefastă (etatism-Revoluție-Teroare-etatism) traversează ciclic întreaga istorie contemporană a Franței. Și ne ajută să înțelegem că între xenofobia explicită a Frontului Național și integraționismul multiculturalist promovat de partidele franceze mainstream nu e decât o diferență pur retorică. Căci Franța n-a făcut decât să înlocuiască colonialismul clasic extern cu colonialismul intern.

A importat în mod industrial străini și a încercat să-i facă cetățeni cu forța, în baza unui plan centralizat birocratic menit să reîmprospăteze demografic Franța. Și s-a așteptat ca "generozitatea socială" post-colonială a statului francez să îi determine pe imigranți să-și abandoneze voluntar tradițiile, cultura și religia și să adopte peste noapte religia laic-cetățenească și democratică a Franței. Nu e deloc de mirare că această politică, dincolo de discursul cu iz umanist cu care a fost promovată, nu a generat decât resentimente, dezbinare, violență, izolare, ghetto-uri și fundamentalism.

Adăugați la toate acestea implicarea Franței în destabilizarea și înlăturarea regimurilor autoritare laice din Orientul Mijlociu, prin așa-numita "primăvară arabă", care a avut ca rezultat principal apariția și ascensiunea Statului Islamic, și avem rețeta perfectă a dezastrului. Iar acum, după atentatele de la Paris, regimul Hollande vrea, practic, să declare starea de urgență permanentă în Franța, printr-o reformă constituțională care va întări prerogativele poliției, va slăbi controlul judiciar și va spori puterea serviciilor secrete de a supraveghea populația.

Etatism, intervenționism economic, dictatură a birocrației, stat polițienesc, militarism, război. Lucruri care îi erau extrem de bine cunoscute lui Gustave de Molinari, unul dintre puținii reprezentanți ai liberalismului antiautoritar, care practic n-a prins niciodată rădăcini în Franța. Analiza lui din lucrarea Napoléon III publiciste, Analyse et appréciation de ses œuvres, apărută în 1861, merită recitită și asimilată, fiind de o actualitate extremă:

"Revoluția franceză, luată în ansamblul ei, n-a fost, deci, o revoluție liberală, și ar fi o gravă eroare să confundăm sensul pe care revoluționarii îl dădeau cuvântului <libertate> cu cel pe care i-l atribuim noi de regulă astăzi. Pentru ei, libertatea însemna înlăturarea tutelei claselor aristocratice, dar câtuși de puțin înlăturarea oricărei tutele. Nu! În viziunea lor, ca și în cea a socialiștilor moderni, succesorii lor, societatea nu se putea lipsi de o tutelă permanentă fără a cădea în anarhie. Mai mult, considerau că, cu cât această tutelă este mai extinsă, cu cât guvernul își multiplică atribuțiile și înlocuiește inițiativa individuală cu propriile acțiuni, cu atât clasele considerate minore au mai multe șanse la prosperitate și fericire. Aveau o singură preocupare: ca tutela asupra tuturor să fie exercitată în numele tuturor și cu participarea tuturor, să nu mai fie monopolul unei clase.

Iată sistemul de gândire al Revoluției franceze, sistem pe care dictatorul care a înlocuit anarhia Directoratului cu puterea sa s-a însărcinat să-l pună în practică. Napoleon I s-a ocupat în primul rând de reorganizarea tutelei guvernamentale fără să se preocupe deloc de faptul că această tutelă afecta libera acțiune morală, intelectuală și materială a cetățenilor, care astfel erau tratați ca niște minori care au nevoie să fie guvernați în toate aspectele vieții lor, însă evitând cu grijă restabilirea acestei tutele în numele unei singure clase și organizând-o în așa fel încât fiecare să poată aspira ca, într-o zi, să ajungă să exercite puțin din această tutelă. Să adăugăm că, pentru a îndeplini această sarcină, Napoleon I n-a dat nici măcar dovadă de imaginație. N-a făcut decât să reconstituie Vechiul Regim în aspectele sale esențiale. De exemplu, a restabilit pur și simplu sistemul de taxe și impozite al monarhiei, mărginindu-se la a schimba denumirile acestora".

Fără să fie câtuși de puțin un optimist naiv cu privire la natura umană, precum Rousseau, Molinari a sperat până la sfârșitul vieții că libertatea, economică și în general, va prevala în fața autoritarismului și militarismului, și că pacea va deveni, încet-încet, din excepție regulă. Din păcate, dacă ar învia și ar deschide televizorul, ar avea un șoc groaznic, căci cel mai probabil ar da peste un discurs al unui Napoleon contemporan.