Activitatea bancară și profesia de bancher, deși vitale pentru funcționarea și dezvoltarea oricărei economii și presupunând competență, spirit înclinat spre prudență și economisire, ținută morală, au fost adesea disprețuite și chiar hulite de-a lungul istoriei.

Trebuie să începem prin a remarca faptul că, spre deosebire de situația din epoca modernă, în zorii istorici ai instituțiilor de credit, bancherii nu făceau parte întotdeauna din clasele sociale superioare.

De exemplu, în Grecia antică, mulți bancheri erau incluşi în clasa inferioară a metecilor, fiind practic emigranți care aveau doar statut de rezidenți, nu și de cetățeni. Mulți erau, de asemenea, foști sclavi eliberați.

În jurul anului 394 înainte de Hristos, cel mai important bancher al Atenei se numea Pasion, un fost sclav, pe care stăpânii săi îl eliberaseră, iar ulterior îi lăsaseră moștenire business-ul bancar. Pasion a făcut același lucru și a transmis prin moștenire banca sa sclavului său Phormio, eliberându-l totodată.

Germeni ai istoriei ulterioare de dispreț și blam pentru profesia bancară apar în Noul Testament.

Este binecunoscut momentul alungării din Templu din Evanghelia după Matei: „Isus a intrat în Templu și i-a scos afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu. A răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: „Este scris: «Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune», dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!“.

Şi apropo de tâlhari, copiii l-au rugat  pe Voltaire să le spună o poveste cu bandiţi, iar el a început: A fost odată un bancher...

Lăsând gluma la o parte, au existat destule momente în istoria creștină când bisericile și clerul au pus implicit anatema pe activitatea bancară, condamnând practica acordării de împrumuturi cu dobândă și chiar interzicând-o explicit în unele perioade. Justificarea dogmatică a interzicerii canonice a dobânzii în Evul Mediu, elaborată de scolastici, a fost un fragment din Evanghelia după Luca, în care Isus spune: „Si dacă dați cu împrumut acelora de la care nădăjduiți să dați înapoi, ce răsplată vi se cuvine? (...) Voi însă iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți ceva în schimb“.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple istorice de persecuție a bancherilor constituie momentul distrugerii ordinului Cavalerilor Templieri de către regele Filip cel Frumos  Franței. Având  datorii, râvnind la averile acumulate de templieri, regele  a desființat  şi interzis ordinul, i-a executat pe liderii săi şi i-a prigonit pe cavaleri, una dintre principalele acuzații care li s-a adus fiind tocmai aceea de cămătărie.

De multe ori în istorie, aversiunea  faţă de bancheri şi de activitatea bancară s-a asociat strâns cu antisemitismul. Acest lucru se  leagă direct de interdicția canonică a perceperii de dobânzii din perioada medievală. Întrucât nu erau creștini, iar religia  nu le interzicea, foarte mulţi dintre bancheri erau evrei, transmițându-şi businessul în familie, prin moștenire, din generație în generație.

Antisemitismul se asociază până la confuzie cu aversiunea faţă de activitatea bancară în "Neguțătorul din Veneția" a lui William Shakespeare. În piesa  de teatru este condamnată aproape explicit acordarea de împrumuturi cu dobândă, negustorul evreu Shylock fiind prezentat ca având resentimente faţă de bogatul nobil Bassanio, care, din vanitate, dă împrumuturi fără dobândă şi, astfel, îl forțează pe Shylock să perceapă dobânzi  mici.

Asocierea cu aversiunea față de bancheri este prezentă în toate marile izbucniri antisemite, inclusiv în actele regimului nazist din Germania. Pentru Hitler și mulți adepți ai săi, bancherii evrei se făceau vinovați, printre altele, de semnarea armistițiului din 1918 și de întemeierea Republicii de la Weimar, prin "lăcomia" cu care au urmărit restituirea creditelor acordate statului german.

Dacă ar fi să rezumăm motivațiile aversiunii istorice față de bancheri, cea mai importantă ar fi ideea potrivit căreia bancherul este proprietarul importantelor resurse financiare pe care le administrează.

Fals: dincolo de capitalul propriu al acționarilor, o bancă acordă împrumuturi în primul rând din depozitele constituite de clienții săi, având datoria de a le restitui acestora întocmai și la timp fondurile depozitate, plus dobândă convenită prin contract.

Bancherul este privit că o persoană bogată și avară, care dispune de extrem de mulți bani, dar refuză să-i pună la dispoziția celor aflați în nevoie la costuri minime sau zero.

Încă o dată fals: o bancă are obligații în primul rând față de clienții cu depozite și, în consecință, nu poate risca să ajungă în imposibilitatea de a le restitui acestora banii practicând dobânzi prea mici, necorelate cu riscurile asumate.

Ca să rezum, bancherii au fost cei mai la îndemână ţapi ispăşitori de-a lungul istoriei. Regele Filip al Franţei i-a executat pe templieri după ce s-a împrumutat de la ei. Şi asta a rămas o tradiţie se pare, pentru că la fel a păţit şi liderul unui stat arab din Africa în zilele noastre

Întrebarea este însă ce s-ar întâmpla dacă de mâine s-ar desfiinţa toate băncile, fiindcă e un păcat să pui preţ pe timp? Statul şi-ar satisface necesităţile de finanţare doar pe baza fiscalităţii. Ceea ce ar distruge business-ul şi locurile de muncă. Sau angajaţii care ar rămâne fără bani cu două-trei zile înainte de leafă ar fi constrânşi să vândă din casă, în loc să apeleze la overdraft.

Din câte se observă, băncile atenuează mişcările dure împotriva mediului de afaceri şi induc stabilitate la nivelul individului. Îi oferă statului un răgaz să-şi pună la punct problemele structurale, ca să renunţe apoi să mai majoreze taxele. Cu alte cuvinte, sistemul bancar câştigă timp, care poate fi folosit pentru corectarea greşelilor celor ce administrează economia.

Da, dar când cineva îţi acordă o amânare, ţi-o dă ca să remediezi nişte erori, nu să faci altele, cum ne-am obişnuit să se întâmple în România. Mai important de subliniat însă e că băncile au un evident rol social, prin intermediul „buffer“-ului de lichiditate oferit pentru restructurarea economiilor.

• Legea dării în plată: În loc de interes naţional se poate vorbi de...

  < Prev
• Legea dării în plată ca mijloc de șantaj

  Next >