Zona euro își încalcă propriile reguli, de ce le-ar respecta România?

Ca un stat să intre în zona euro trebuie să îndeplinească cinci criterii, numite de convergență nominală. Acestea au făcut obiectul Tratatului de la Maastricht și se referă la deficit bugetar (să se plaseze sub 3% din PIB), datorie publică (să se găsească sub 60% din PIB), inflație (să nu depășească cu mai mult de 1,5% mediile anuale din cele mai performante trei state ale Uniunii Europene), dobânzi pe termen lung (să nu se situeze cu mai mult de 2% peste media celor trei mai performanți din UE) și curs de schimb (să nu varieze cu mai mult de 15% anual).

Problema este însă că atunci când vom fi intrat în euroland e posibil să vedem că marea majoritate a celor din interiorul său nu mai îndeplinesc criteriile pe baza cărora au aderat. Iar pentru aceste țări nu sunt prevăzute proceduri de excludere, așa cum există condiționalități pentru cei nou intrați.

În acest context, e posibil ca România, când va face parte din uniunea monetară, să aibă una dintre cele mai restructurate economii. Și astfel se explică de ce se codesc să adopte euro Cehia, Ungaria sau Polonia. În situația în care pot sau ar putea să îndeplinească cu lejeritate criteriile impuse de Tratatul de la Maastricht.

Da, dar dacă n-o fac înseamnă că respectivele criterii ar trebui revizuite, mai ales că sunt serios șubrezite de programul de relaxare cantitativă (quantitative easing – QE) al Băncii Centrale Europene. Iar asta în circumstanțele în care nicio țară estică din cele menționate n-au recurs la quantitative easing. Numai facând referire la acest aspect și tot se poate spune că economiile celor patru state ex-comuniste aduse în discuție sunt mai sănătoase decât acelea din zona euro.

Și, reiterez, în afară de criterii de primire în uniunea monetară, e necesar să existe și principii pe baza cărora să se iasă. Fiindcă nu poți face parte din zona euro cu orice nivel al deficitului bugetar și al datoriei publice. Aceste aspectă relevă lipsa de convergență. Cu alte cuvinte, e nevoie să fie stabilite reguli, care să combată modul discreționar de a proceda al țărilor supraîndatorate.

Pentru că, în prezent, suprafiscalizarea vădește această stare, relaxarea cantitativă o țintește, iar atacul politic împotriva instrumentelor financiare relevante pentru riscul de țară (Credit Default Swap - CDS) e menit să stingă lumina.

Din acest motiv stau deoparte cei care ar putea să intre și mâine în uniunea monetară, dar n-o fac. Lor li se poate pretinde să adere la moneda unică europeană doar după ce eurozona își pune lucrurile în ordine. Respectiv, proceduri clare de părăsire a zonei euro, nu doar sancțiuni, în paralel cu reevaluarea indicatorilor ce fac obiectul Tratatului de la Maastricht.

Uniunea monetară dacă vrea să existe trebuie să dea dovadă de flexibilitate în gândirea economică, de pragmatism și, sub aspect politic, să vină cu mai mult decât niște enunțuri de solidaritate, în vederea obținerii unei dezvoltări armonioase a Uniunii Europene.