Este de neînţeles de ce, dacă există legea dării în plată, se încearcă şi impunerea unui act normativ care să convertească creditele din valută în lei la curs istoric? Asta pentru că prima lege soluţionează şi  chestiunea împrumuturilor în franci elveţieni. De ce-i nevoie de două acte normative retroactive care să promoveze hazardul moral şi selecţia adversă ? Şi-au dat seama iniţiatorii că prima lege nu poate să provoace stricăciunile propuse, că n-au avut suficientă pricepere ca să inducă un efect distructiv devastator şi acum fac presiuni pentru cel de-al doilea act normativ?

Adică, forţează din răsputeri riscul sistemic să se manifeste? Dacă legea dării în plată n-a fost capabilă, vine o  doua care să pună pe butuci o bancă sistemică pentru ca mai apoi să fie traşi la răspundere cei responsabili cu administrarea şi gestionarea sistemului?

Poate că încă nu şi-au dat seama, dar, deja, ce s-a adoptat în fostele ţări socialiste pe tema conversiei nu e prea limpede cum funcţionează.

De aceea e clar că o nouă lege ce acţionează retroactiv, fără resort social, doreşte doar să destabilizeze sistemul bancar, pornind de la ideea că o turmă de bivoli se deplasează cu viteza celui mai lent dintre ei.

Sigur că nu poate fi luată necondiţionat apărarea sistemului bancar, fiindcă în cadrul acestuia au fost acceptate multe persoane cu expertiză îndoielnică ce permit, în prezent, să se găsească pretexte pentru conflicte, însă e bine să nu uităm de noţiuni precum interesul naţional.

Iar principala problemă a unei legi a conversiei este aceea că îi discriminează pe cei care au dat în plată. Poate că un act normativ privind conversia ar fi fost mai util celui ce voia doar să-şi restructureze creditul. Dar legea dării în plată există, a avut prioritate la adoptare, şi atunci conversia ar avea, cu certitudine, un caracter discriminatoriu.  

• Credite convertite în lei cu dobânzi de franci elveţieni

  < Prev
• Zona euro își încalcă propriile reguli, de ce le-ar respecta România?

  Next >