Credite convertite în lei cu dobânzi de franci elveţieni

Creditele în valută se încearcă a fi convertite în lei, la curs istoric, prin grija unui legislativ ce ţine să arate ce influenţă poate să aibă într-un domeniu în care ar trebui să conteze evoluţiile economice şi politicile monetar – fiscale, nu imixtiunea parlamentului.

Şi sigur că la loc de cinste se doreşte a se găsi la “masa” conversiei împrumuturile în franci elveţieni.

Dar problema este de ce s-au luat în acea perioadă credite în franci, şi nu în lei? Datorită dobânzii reduse. Acum însă ele ar putea să se transforme din monedă elveţiană în lei, “prin efectul legii”, în contextul în care dobânzile remunerate nu vor fi cele la moneda românească, ci la cea helvetă. Păi, cine a mai pomenit aşa ceva?!

Dacă la momentul la care s-au acordat împrumuturile, dobânzile la lei erau duble-triple faţă de cele de la franci, acest lucru se întâmpla ca urmare a productivităţii mult mai scăzute a economiei româneşti în comparaţie cu cea elveţiană. Şi pentru că economia noastră nu putea alimenta suficient oferta pentru a face faţă cererii s-a reprimat aceasta din urmă prin instrumente precum rezervele minime obligatorii. Ceea ce a făcut ca preţul banilor să fie mai mare aici decât în Ţara Cantoanelor.

Mai mult însă, în momentul de faţă dobânzile de referinţă din Elveţia sunt negative. Urmează oare, după conversia la curs istoric, să vedem credite în lei cu dobânzi negative?

Pentru cine n-a înţeles încă, cei care au “ecranizat” filmul cu francii elveţieni erau siguri că în criză nişte împrumuturi într-o astfel de monedă vor face ravagii. Ei vor acum, cu tot dinadinsul, să provoace haos şi în sistemele bancare care nu se confruntau cu dificultăţi şi unde nu s-a recurs la ajutorul statului. Au pus bomba cu ceas a creditelor în franci elveţieni şi vor să destabilizeze sistemul bancar românesc sub privirile îngăduitoare ale celor care înţeleg cu ceea ce se confruntă, ar trebui să reacţioneze, dar nu mişcă niciun deget.

Primul “atac” a fost legea dării în plată, dar autoritățile monetare române s-au opus din răsputeri adoptării ei, spre deosebire de unguri, croaţi sau polonezi, şi rezultatul a fost că variantă finală a legii n-a permis să provoace mari daune sistemului. Iată însă că se vede la orizont cel de-al doilea cal troian…

Deci, darea în plată putea fi la fel de dură precum actele normative privind conversia creditelor în franci elvețieni de la nivelul celorlalte state ex-comunişti - Ungaria, Croaţia, Polonia - noroc că inițiatorii legii nu prea s-au priceput cum s-o facă şi acum vor să-şi ia revanşa cu legea conversiei împrumuturilor în franci.

Dar, pentru că am adus din nou vorba de creditele în franci reiterez că ele au prins în țările mai puțin evoluate din punct de vedere financiar, fiindcă era evident că vor fi probleme cu niște finanțări ce n-au economisiri în monedă helvetă în spate. Creditele în franci elveţieni au exploatat lipsa de expertiză în state văduvite multă vreme de împrumuturi. Iar în situaţia în care izbucnea criza, era limpede că un credit într-o monedă-refugiu va acţiona ca un glonte dum-dum. Cineva s-a gândit cum să facă cât mai mult rău dintr-o singură “lovitură”, pentru a amplifica emoţiile crizei. Şi acum culege fructele mâniei. Nu-i deloc teoria conspiraţiei ceea ce zic, ci ţine de domeniul evidenţei.

Iar indubitabil este şi că guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a declarat într-un interviu acordat revistei economice Săptămâna Financiară, în februarie 2008, că:“Euro este moneda la care ne referim şi pe care o vom ţinti în momentul intrării în Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM2). Francul elveţian nu are această valenţă. El poate să evolueze total independent faţă de euro şi, în consecinţă, faţă de leu”.

El a mai precizat că: “Dacă prognoza cursului euro/leu în următorii ani e greu de făcut, vă închipuiţi cât de dificil este de estimat raportul franc/leu. Pentru că nu e vorba doar de evoluţia leului, ci şi de cea a francului. Moneda naţională a României a devenit internaţional convertibilă. Este o inducere în eroare ca la o mişcare de curs să se spună numai aşa: Leul a crescut faţă de francul elveţian. Este foarte posibil ca francul elveţian - care este total independent faţă de noi - să aibă o evoluţie în sus sau în jos şi într-o mişcare de curs nu ştii cât aparţine, de fapt, leului şi cât francului”.

Şi ar mai fi un risc de adăugat a subliniat guvernatorul BNR, “uitându-ne în trecut, dar nu foarte departe - la ultimii 40-50 de ani -, francul elveţian a fost monedă de refugiu. În momente de mari turbulenţe internaţionale el se poate aprecia considerabil atât faţă de leu, cât şi faţă de euro. Şi atunci, ce pare acum ieftin privind de pe latura dobânzii se poate dovedi extrem de scump dacă ne uităm din perspectiva cursului. Debitorul poate chiar constata că are de plătit dublu faţă de ceea ce a calculat”.

Această poziție a șefului băncii centrale constituie dovada că nu poți crește educația financiară peste noapte, lucru valabil și pentru polonezi, unguri sau croaţi, unde bancherii au fost la fel de lipsiți de expertiză.

Banca noastră centrală a avertizat, dar nu avea cum să ia decizii în locul băncilor comerciale. Știţi ce au răspuns bancherii când au fost întrebaţi cum ar trebui să reacţioneze după intervenţia verbală a oficialului băncii centrale?

Au zis: “În cazul francului elveţian acest risc este diminuat de nivelul mult mai redus al dobânzii faţă de euro, ca să nu mai vorbim de leu. Tot ca un factor de reducere a riscului valutar acţionează şi majorările salariale - în ultimii ani, veniturile au crescut substanţial mai rapid decât inflaţia, oferind clienţilor resurse suplimentare pentru rambursarea creditelor, chiar în condiţiile unei evoluţii nefavorabile a cursului de schimb”.

Numai că știți ce s-a întâmplat cu salariile, care, după ce s-au majorat substanțial, au fost tăiate drastic. Însă, oricum ar fi, un avertisment clar a existat, ca și în privința dării în plată.

La această lege, Comisia Europeană (CE) a dat la început impresia că ar fi împotrivă, după care chestiunea a rămas în aer.

Apoi a venit Brexit-ul, care a încercat să ancoreze caracterul europenilor și să le sugereze politicienilor ce-i conduc că astfel de spețe n-ar trebui lăsate în suspensie.

În condiţiile în care legea dării în plată a fost aprobată, practic, unanim de către parlament, în ciuda argumentelor aduse de CE şi banca centrală a României se poate observa, cu uşurinţă, o anumită opacitate a forului legislativ la expertiza economică şi că resorturile propulsării unui astfel de act normativ n-au ţinut de acumularea de capital politic, fiindcă sondajele evidenţiază că iniţiatorii legii n-au reuşit să strângă aşa ceva. În plus, faptul că la actul normativ au marşat şi adversarii politici ai celor ce l-au iniţiat vădeşte că politicianismul poate fi identificat la nivelul întregului legislativ.

În prezent, la legea conversiei, clasa politică ar trebui să înţeleagă ceea ce stă în spatele ei şi să dea dovadă că a evoluat faţă de precedenta iniţiativă legislativă.