Cartea Junglei: King Louie vrea să afle secretul focului

Analiştii ţării noastre au descoperit că dobânda la care se finanţează statul pe 10 ani a crescut de la 3,4% la 4%, iar pentru acesta lucru e vinovată, desigur, Banca Naţională a României. Instituţie, care, astfel, frânează creşterea economică şi măreşte costul finanţării datoriei publice.

Problema este însă că dacă din 4% se scade dobânda de politică monetară, restul de 2,25% - cea mai mare parte - nu are legătură cu dobânda-cheie, ci reprezintă riscul de ţară, relevat, de regulă, de IRS-uri şi CDS-uri.

Dar să ne oprim totuşi la 1,75%, fiindcă decizia BNR de a nu reduce dobânda de politică monetară a fost pusă sub semnul întrebării. Ei bine, banca centrală apreciază - după toate probabilităţile - că pentru a se finanţa un deficit bugetar în creştere, plasat în apropierea limitei maxime de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, e necesar să existe o ofertă mai atractivă decât în economiile zonei euro.

Iar raţionamentul BNR e următorul. Banca Centrală Europeană recurge la relaxare monetară (quantitative easing - QE) pentru a împinge inflaţia la 1,5% şi pentru a obţine o creştere economică de 1,9%. O dobândă de 1,75%, peste target-ul de inflaţie de 1,5% al eurolandului, pare rezonabilă să asigure un carry trade.

Şi stagnează la acest nivel, nu e nevoie să oscileze, pentru că statele zonei euro, dacă reuşesc să stimuleze inflaţia şi opresc QE, nu se vor grăbi să mărească dobânzile, deoarece e posibil să nu impulsioneze instantaneu şi economia pentru a asigura o creştere de 1,9%.

Aşadar, 1,75% reprezintă un nivel acoperitor. Şi e necesară stabilitatea, văzută şi la nivelul cursului de schimb, pentru că ne aflăm - după cum am spus şi cu o altă ocazie, şi mă mir că nu pomeneşte nimeni de asta - în plin proces de dezeuroizare a economiei. De conversie a creditelor din euro în lei. Mai ales că politica monetar- valutară e necesar să compenseze şi ajustările fiscale, ce s-au realizat fără măsuri menite să stimuleze oferta agregată de bunuri şi servicii.

Iar pentru că tot discutăm de ajustări fiscale, e foarte ciudat că nu se vorbeşte deloc de riscurile politice asociate acestora. Cu alte cuvinte, din cauza respectivelor riscuri, politica fiscală poate să ia decizii neaşteptate, să provoace şocuri mediului de afaceri. Timp în care politica monetară trebuie să rămână stabilă pentru a permite finanţarea echilibrată a unui deficit bugetar care se va situa la limita maximă de 3% din PIB şi a unei datorii publice ce are toate şansele să se instaleze peste nivelul de alertă de 40% din PIB.

Cei ce numesc sinteza autoplagiat şi confundă economiştii cu expertiză cu translatorii ar trebui să ştie că lumea nu a început odată cu ei, ci cu mult înainte, iar situaţia în care a ajuns acum e rezultatul unui lung şir de erori din care fac şi ei parte.