De unde ştiu managerii ce-şi doresc clienţii, dacă nu-i întreabă?

Revin asupra chestiunii care mă obsedează: De unde ştiu managerii ce-şi doresc clienţii, dacă nu-i întreabă?

Dacă încearcă doar să-i convingă că ceea ce au le e foarte bun, înseamnă că nu asistăm la „sfârşitul istoriei”, decretat de Fukuyama, care a postulat că sistemul format din democrația parlamentară și economia de piață s-a instaurat definitiv.

Dimpotrivă, în loc să fii „Liber să alegi”- așa cum sună titlul cărții lui Milton & Rose Friedman - ți se dictează să accepți ceva la ceea ce s-au gândit unii fără să te întrebe, dar care potrivit lor e „în folosul consumatorului”.

Dacă marketingul știe mai bine decât mine ceea ce îmi vine bine el intervine în raportul cerere - ofertă. Cam asta se întâmplă și în politică, când „liber să alegi” se transformă în a accepta răul cel mai mic, adică „ia de aici ce-ți dau că-i de bine”. De parcă managerii de magazine s-ar confunda ca specie cu politicienii.

În măsura în care nu credeți ceea ce vă spun încercați să veniți cu sugestii la magazinele ce s-au reorganizat „Pentru Dvs!”. Cel mai probabil vi se va arunca o privire piezișă și veți fi ușor repeziți în ton când vi se va spune: „Bine, bine o să transmitem mai departe”.

Dacă insistați cumva că ați dori să primiți un răspuns în scris îmi e că managerul care știe cel mai bine ce vă doriți, dar nu vă întreabă niciodată, va suna la 112 și va cere o ambulanță pentru spitalul de boli mintale.

Bineînțeles că atunci când nicio marfă nu mă satisface și nicio persoană care candidează există posibilitatea să refuz să cumpăr/particip, se cheamă boicot. Da, numai că spre deosebire de capitalismul zis și economie de piață la care făcea referire Fukuyama, în cel din prezent, când refuzi să votezi economic sau politic deoarece nu te satisface oferta ești etichetat drept antisocial, antisistem, antinațional, anti....