Private bankingul în pandemie

În urmă cu câțiva ani, când a izbucnit scandalul Panama Papers, persoane absolut onorabile au fost băgate în “malaxor”, ca un preambul parcă al disciplinizării din pandemie.

Dar în loc să fie gâdilată coarda socială sensibilă și uniformizată societatea, mai bine ar fi familiarizați oamenii cu serviciile de private banking, fiindcă băncile nu au nevoie de mulți clienți săraci cu putere limitată de negociere, ci de unii bogați. cu care să se afle în relații parteneriale.

Clienții de top ai băncilor au la dispoziție bancheri personali care le administrează averile și le gestionează judicios plata taxelor. Ei nu stau la coadă să constituie un depozit bancar, ci sunt așteptați în sucursale luxoase de bancheri cu care negociază un nivel preferențial de dobândă. Folosesc carduri platinum sau black care le deschid ușile hotelurilor și cluburilor exclusiviste și beneficiază de servicii concierge. Adică, au la dispoziție consilieri care le soluționează orice solicitare, cum ar fi procurarea de invitații la concerte și meciuri unde s-a pus anunțul “sold out” pe casa de bilete

Istoric vorbind, private banking-ul a apărut pentru a administra averile, moștenirile și a gestiona cât mai judicios plata impozitelor. Unele bănci din Europa sunt cunoscute pentru administrarea activelor familiilor regale. Averea familiei regale britanice este gestionată de Coutts (fondată în 1692), cea a casei regale olandeze de MeesPierson (fondată în 1720), iar cea a familiei princiare din Liechtenstein de LGT Bank (fondată în 1920).

Cele mai active zece bănci în private banking la nivel mondial sunt: Bank of America Merrill Lynch, Morgan Stanley Smith Barney, UBS, Wells Fargo, Credit Suisse, Royal Bank of Canada, HSBC, Deutsche Bank, BNP Paribas, JP Morgan Chase.

Dar în loc să se discute cu onestitate de acest fel de business, ziarele precizează că o mână de miliardari are o avere egală cu cea deținută de jumătate din populaţia lumii.

Asta îmi aminteşte de un sondaj realizat într-o ţară din Vest, în care se punea întrebarea dacă intervievaţii preferă un salariu de 3.000 de euro lunar, când vecinul încasează 3.500, sau dacă nu-i mai bine să fie plătiţi cu 2.000 de euro fiecare.

Răspunsul, terifiant, a fost că-i mai bine să primească 2.000 de căciulă. Ceea ce arată că egalitarismul prinde foarte uşor, deşi e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferenţiere a inteligenţelor, şi, implicit, a stărilor sociale.