Economisim sau consumăm, aceasta-i întrebarea. Ambele, dar în ordinea firească!

Un prim-ministru spunea la un moment dat că oamenii, în loc „să dea drumul și la partea de consum”, preferă „să ducă mai mulți bani la bancă și să economisească, ceea ce este foarte rău și ineficient pentru o economie”.

Era o perioadă când analiștii băteau toba ca BNR să fie agresivă în scăderea dobânzilor, fiindcă ieftinirea creditului e esențială pentru stimularea economiei. M-am apucat să-i întreb atunci la ce nivel al dobânzii de politică monetară previzionează că se vor da credite. Ei mi-au răspuns: Nu credem că putem vorbi de un anumit nivel al dobânzii-cheie!

Respectivii analiști apreciau că dobânzile în scădere - chiar real-negative! - sunt soluția de relansare a economiei pentru că așa au învățat ei de la Keynes. Deși e limpede că politica monetară, singură, fără mediu economic, nu poate face economia să meargă. Ceea ce înseamnă că la cât de precar e mediul din cauza taxării, guvernele n-ar mai trebui să mărească accizele!

Dacă nu credeți ceea ce spun, fostul președinte al băncii centrale a Poloniei, Leszek Balcerowicz, care a conferențiat și la București, a luat mereu atitudine împotriva lozincii creditelor ieftine spunând că „reprezintă o încercare de a pune mâna pe banii altora, căci aceia ce plătesc pentru creditele ieftine sunt cei ce economisesc”. Iar un alt polonez, Donald Tusk, fost președinte al Consiliului Europei, aprecia că „economisirea e calea normală, nu traiul pe credit”.

Și firește că disputa cu Keynes, și implicit cu aceia ce discută de încurajarea mai degrabă a consumului, decât a economisirii, o tranșează laureatul Nobel pentru economie Friedrich August von Hayek: „Testul pe care îl are de trecut cineva pentru a se numi bun economist constă în înțelegerea faptului că creșterea economică sau nivelul angajării forței de muncă nu sunt determinate de creșterea consumului ci, din contră, de volumul economisirii”. Nu consumul decide nivelul producției, ci reținerea de la consum - economisirea. Producția se face cu resurse, iar dincolo de stadiul omului primitiv, care prindea pești cu mâna, producția necesită bunuri de capital, adică presupune existența economisirii.

În fine, un alt mare economist, Jesús Huerta de Soto explica ceea ce numește el paradoxul economisirii: "Nu cererea din partea consumatorilor asigură generarea de venituri, ci investirea veniturilor care depășesc cheltuielile consumatorilor".

Reluăm. Când mediul de business e puternic alterat de povara fiscală, o bancă, cum ar fi Banca Centrală Europeană, are „datoria” - potrivit politicienilor și analiștilor partizani ai „rețetei” lui Keynes - ca pe seama infuzării piețelor cu lichiditate, să stimuleze creditarea și implicit creșterea economică.

Din păcate, o bancă centrală poate constitui cel mult niște premise, principala influență o au tot politicile guvernului. Iar acestea din urmă, în loc să lase piață să-și stabilească reperele, încearcă să vină cu taxe ca să ia economisirea de la cei ce o dețin de drept, să o deturneze de la circuitul firesc pe care i-l dă piața și să o direcționeze către o clientelă politică ce a acționat în sensul elaborării unei legislații cu dedicație.