Pentru a ne trezi din șocul tarifelor vamale de 20% anunțate recent de Administrația de la Washington pentru exporturile Uniunii Europene în Statele Unite, cea mai bună metodă este de a ne aminti cât de mult ne penalizăm comercial singuri, noi europenii, unii pe alții și toți laolaltă.

Iar pentru asta e bine să recitim pe bună dreptate celebrul raport Draghi, unde se spune negru pe alb că Europa se autosabotează intens prin propriile sale politici, mult mai mult decât ar putea să o facă tarifele americane, care la acel moment erau numai o amenințare.

În raport, dar și într-un editorial publicat în Financial Times, fostul guvernator al Băncii Centrale Europene (BCE) a atras atenția că Europa trebuie neapărat să înlăture barierele comerciale interne dintre state, precum și multiplele obstacole puse în calea dezvoltării economiei sale de multitudinea de reglementări împovărătoare din blocul comunitar.

Citând estimări ale FMI, Draghi a arătat că barierele interne ale Europei echivalează cu un tarif vamal de 45% la mărfuri și de 110% la servicii. În consecință, a spus el, schimburile comerciale dintre țările membre UE reprezintă mai puțin de jumătate în comparație cu cele dintre statele componente ale SUA.

Este trist că suntem nevoiți să vorbim de bariere comerciale interne europene în 2025. Discuția pare mai firească în 1931, când în publicația clujeană de orientare național-țărănistă ″Chemarea Tinerimei Române″, în care cu doi ani înainte debutase Petre Țuțea, apărea un articol cu un titlu care ne sună astăzi incredibil de modern: ″Europa Federală″.

În text, disponibil grație arhivei digitale a Bibliotecii Centrale Universitare ″Lucian Blaga″ Cluj-Napoca, autorul Gh. I. Popescu deplânge chiar asta: felul în care națiunile europene ridică bariere comerciale între ele, în loc să ia exemplu de la statele din componența SUA. Era vorba de libertatea comercială din interiorul Americii, pentru că, în raport cu exteriorul, Washingtonul adoptase cu un an înainte, în 1930, mult-hulitul  - de asemenea, pe bună dreptate - tarif Smoot–Hawley.

În locul frontierelor militare, am ridicat o nu mai puțin puternică frontieră vamală. Astăzi avem în Europa 7.000 km de linii vamale. A fost vorba odată despre realizarea unei uniuni monetare, ceeaace parțial s-a și obținut înainte de războiu. Astăzi așa ceva este de necrezut și a vorbi despre uniunea monetară cuiva, indiferent cui, ai părea cel puțin îndrăzneț. În locul tratatelor de comerț de odinioară, cari asigurau o bază destul de aproximativă unor raporturi economice normale, n-am pus nimic drept compensație. În urma fluctuațiunilor monetare, tarifele vamale au variat dela o zi la alta. Consecința fatală și inevitabilă a fost reducerea schimbului. De aici criza generală care a antrenat toate țările europene. (...)

Bilanțul este simplu de tot: Europa a pierdut, America a câștigat. Explicația nu este și ea mai grea. Când un tarif vamal, ca cel francez, proteja 4.300 obiecte, cu diviziuni și subdiviziuni cari mergeau până la ridicol și când tariful vamal german favorizează numai brânzeturile provenite din lapte de vacă păscând la mai mult de 1500 m altitudine – acel faimos a poil roux îndreptat contra Franței – ca să dau numai exemple singuratice, nu este de mirare că schimbul postbelic, în ciuda trebuințelor urgente și uriașe ale refacerii Europei, nu atinge nici cifra din 1913″, scrie în articol.

Autorul îl amintește apoi pe Henry Ford, ca model antreprenorial, și îi citează celebrele calcule economice privind producția de masă, care permite reducerea costurilor și a prețurilor de vânzare fără diminuarea salariilor lucrătorilor.

″Pentru această operațiune i-a trebuit însă o piață mare și Statele Unite, cu cele 48 de state și cu o populație de 110 milioane de locuitori, i-au oferit-o din belșug. Fără îndoială, dacă Ford ar fi fost închis de bariere vamale în statul său Michigan, el n-ar fi putut să scadă nici prețul produselor și nici să mărească salariile. Exemplul său de înaltă morală economică poate servi tuturor economiștilor, dar mai în grabă acelora cari caută să ghicească viitorul Europei în cărți și teorii de mult caduce și nu în privirea plină de revoltă a milioanelor de europeni ce stau gata să isbucnească. (...)

Ce ar fi în schimb dacă această Europă și-ar da seama de valoarea ei reală și ar forma o unitate economică? Este suficient să ne gândim la cei 250 de milioane de clienți europeni ca să ne dăm perfect seama despre importanța unității economice a Europei, pe care foarte mulți o discută, unii o urăsc și foarte puțini o înțeleg″.

Un gând mai actual ca niciodată.

• Tariful pe soare

  < Prev
• Ajustarea de deficite și de datorie în America rezonează cu un dolar slab

  Next >