Nu ne permitem să pierdem a doua rezervă valutară a țării

Nu am fost niciodată un fan al fondurilor europene nerambursabile în sine. Dar, în timp, din diverse motive, ele au ajuns să reprezinte, de facto, o a doua rezervă valutară a țării. Așa că una e să analizezi critic conceptul în sine - ăsta e rostul și privilegiul teoreticienilor, alta e să fii incapabil să asimilezi ceea ce ți se dă pe gratis în interes public - asta e misiunea guvernanților.

Înțeleg rostul de principiu al acestor fonduri, motivul pentru care au fost inventate: reducerea decalajelor de dezvoltare dintre diferitele state membre ale Uniunii Europene, pentru sporirea coeziunii interne a blocului comunitar. Iar acest lucru se face prin redistribuirea centralizată a veniturilor bugetare ale Uniunii, provenite din contribuțiile naționale ale țărilor UE, rezultând într-o ″subvenționare″ a statelor mai sărace de către cele mai avansate economic, cu contribuții bugetare mai mari.

În acest fel, fondurile UE nerambursabile țin loc de investiții publice interne în țările care nu au destule resurse bugetare pentru asta și, totodată, stimulează implicarea capitalului privat în diferite proiecte investiționale din toate statele. În cele care au fost primite mai târziu în UE, cum ar fi România (dar nu numai), sistemul extrem de complex de aprobare și ulterior de monitorizare a fondurilor europene are ca scop și prevenirea (pe cât posibil) a fraudelor, corupției și alocărilor pe criterii politice și de ″camarilă″.

E limpede că, din perspectivă liberală clasică, fondurile UE nerambursabile reprezintă un arhetip de keynesianism transnațional: redistribuire de bani publici pentru investiții atât de stat, cât și private, în scopul stimulării economiei. Cu riscurile binecunoscute de malinvestiții. Într-o țară precum România, însă, incapabilă funciar de disciplină fiscală și cu restanțe încă mari sub multe aspecte ce țin de reforme, liberalizare și infrastructură, aspecte care îi preocupă pe investitorii străini, principala sursă de capital, fondurile UE sunt, ne place sau nu, the next best thing la idealul teoretic al unei economii cât mai private.

Percepția e și mai mult întărită de ceea ce reprezintă, probabil, cel mai ambițios program de astfel de fonduri din istoria Europei unite, Mecanismul de redresare și reziliență adoptat pentru combaterea efectelor pandemiei COVID-19 asupra economiei. Ceea ce, în România (și celelalte state membre), este Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), compus atât din granturi nerambursabile, cât și din împrumuturi contractate în condiții mai avantajoase decât cele de piață.

Astfel că e bine să ne reamintim că John Maynard Keynes a fost un fan al investițiilor publice, dar nu și al deficitelor bugetare. Iar când deficitul nostru românesc e undeva pe la 8% din PIB, iar costurile îndatorării s-au majorat substanțial, și nu doar din motive externe conjuncturale, ci în principal din cauza propriului nostru stil de guvernare, pur și simplu nu ne mai permitem să dăm cu piciorul acestor fonduri.

Asta lăsând la o parte faptul că autoritățile noastre înregistrează restanțe la absorbția fondurilor UE din PNRR nu din motive teoretice și ideologice, respectiv nu dintr-o adeziune prea mare și prea intimă la economia liberă de piață, ci pur și simplu din cauza unor carențe administrative și de decizie politică.

E târziu și inutil să discutăm cum și de ce am ajuns să depindem în mod vital de fondurile europene nerambursabile: dependența e o certitudine, iar problemele de absorbție, mai ales în contextul actual, sunt mai grave ca oricând. Asta pentru că aceste fonduri influențează toți indicatorii financiari cheie ai țării și sunt importanți chiar și pentru evoluția cursului de schimb. Să ne amintim că printre motivele principale pentru care agențiile majore de evaluare financiară ne mențin ratingul în categoria recomandată pentru investiții se numără chiar faptul că avem acces (teoretic) la fonduri UE nerambursabile, în primul rând cele din PNRR.

Pe scurt, nu ne permitem să pierdem această a doua rezervă valutară a țării. Implementarea reformelor și investițiilor din PNRR trebuie să devină prioritate absolută.