Suntem șocați de recrudescența protecționismului agresiv în lumea occidentală. Statele Unite impun tarife masive pe importurile venite de pretutindeni, de la vecinii canadieni și mexicani până la aliații de peste Ocean, din Uniunea Europeană. Cei vizați de tarife retaliază sau se pregătesc să retalieze. Piețele de capital reacționează mai mult decât nervos, iar incertitudinea – ca să folosim un oximoron – devine rutină.

N-ar trebui să fim atât de șocați. În primul rând pentru că, până de curând, libertatea comerțului exterior n-a reprezentat regula decât la nivel pur retoric. Toată lumea se declara de acord că free trade este idealul. În practică însă, și mai ales în profunzimea minuțioasă a detaliilor, lucrurile erau departe de a sta chiar așa. Oricine a avut răbdarea de a citi măcar unul dintre marile acorduri de liber schimb în vigoare ale lumii (cu tot cu anexe) știe cât protecționism se ascunde sub limbajul liberal de suprafață.

Diferența era că, până acum, aceste lucruri și neînțelegerile cărora le dădeau naștere erau bine camuflate în spatele ușilor închise ale camerelor în care tehnocrați guvernamentali discutau – adeseori în contradictoriu – despre cum să echilibreze interesele actorilor economici de prim plan din statele lor. Disputele erau la fel de discrete. Nu faci audiență difuzând litigii de la Organizația Mondială a Comerțului.

Nu faci pentru că nimeni nu ridică vocea, iar liderii politici anunțau în conferințe de presă doar deznodămintele pozitive.

Până la Trump.

Barierele comerciale sau investiționale internaționale nu au dus niciodată la lucruri pozitive, nici economic, nici politic, nici social. Dar ne vine greu să credem că, în istorie, au existat și momente când țări aliate s-au ″sancționat″ reciproc în mod consensual. Deși, evident, nici din asta nu a ieșit nimic bun.

Este ceea ce s-a întâmplat cu SUA și Franța pe la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut. Politica monetară laxă a Statelor Unite a încurajat investițiile în străinătate ale antreprenorilor americani, dornici de randamente mai bune. Ceea ce, la un moment dat, a aprins beculețe roșii la Washington.

″Adevărul este că industria privată din această țară a investit circa 2,5 miliarde de dolari pe an (în străinătate – n.r.) în ultimii 10 ani și acest lucru înseamnă o scurgere de dolari, care corespunde unor active din țările vizate. Dacă Chrysler cheltuiește 65 milioane de dolari pe Simca (din Franța – n.r.), asta înseamnă o pierdere de 65 milioane de dolari pentru noi″, spunea, în februarie 1963, președintele SUA, John Fitzgerald Kennedy, la o întâlnire cu bancherii americani.

Asta cam la o lună după ce apăruse știrea-surpriză că gigantul auto american Chrysler preluase controlul asupra celui de-al treilea producător de profil din Franța, Simca, spre iritarea profundă a autorităților de la Paris, în frunte cu președintele Charles de Gaulle. După 2 ani, în 1965, într-o conferință de presă rămasă celebră, în care a făcut apologia aurului ca factor de stabilitate, de Gaulle a spus chiar că această politică monetară a SUA duce de-a dreptul la ″exproprierea″ (prin preluare) de companii străine, cum era, în acel caz, Simca.

Interesant este că ambele țări au luat măsuri protecționiste complementare, fiecare fiind, un timp, mulțumită de felul cum a acționat cealaltă.

Astfel, la inițiativa lui Kennedy, SUA au impus în 1963 așa-numita Taxă de Egalizare a Dobânzii (Interest Equalization Tax - IET). O taxă pe investițiile în acțiuni și obligațiuni de companii străine efectuate de investitorii americani, de 15% în cazul acțiunilor și de până la 22% în cazul obligațiunilor. Scopul era reducerea deficitului balanței naționale de plăți a SUA. A fost gândită ca o măsură temporară, care urma să fie eliminată în 1966, însă, cum se întâmplă de obicei cu intervențiile de stat, a fost menținută mult mai mulți ani, fiind cu greu abrogată în 1974.

Francezii, la rândul lor, sub de Gaulle, au înăsprit foarte mult controlul de stat asupra investițiilor efectuate de străini în Hexagon, fie sub formă de achiziții de participații la capital și de active, fie sub formă de credite, făcându-le semnificativ mai dificile. De exemplu, investitorii străini care intenționau să preia întreprinderi industriale franceze au fost obligați ca, printre multe alte documente de care depindea autorizarea lor, să depună la autorități și un plan de afaceri atât de detaliat încât să le permită, teoretic, funcționarilor de la Ministerul de Finanțe de la Paris să calculeze efectul investiției străine asupra balanței de plăți a țării.

Ca de obicei, istoria, chiar și în doze mici, e de natură să tempereze șocurile prezentului, răpindu-le caracterul iluzoriu de noutăți absolute.

• ″We are all Keynesians now″. Curând și în uniformă?

  Next >