Conceptul de "evaziune fiscală" nu înseamnă exact același lucru în fiecare stat european

Am văzut de curând o estimare realizată de Universitatea din Londra pentru Parlamentul European, potrivit căreia costurile anuale ale evaziunii fiscale din Uniunea Europeană se ridică la suma totală de peste 823 de miliarde de euro. Pe țări, cea mai prejudiciată ar fi fost Italia (aproape 191 miliarde euro pe an), urmată de Germania (peste 125 miliarde euro) și Franța (aproape 118 miliarde euro). România se situează în prima jumătate a clasamentului, respectiv pe locul 12, cu pagube din evaziune fiscală estimate la 16,2 miliarde euro.

Studiul universitarilor britanici arată impresionant și creează îngrijorare, dar care e semnificația lui și ce înseamnă de fapt evaziune fiscală?

Nu este limpede dacă sumele decretate drept prejudicii generate de evaziunea fiscală reprezintă impuneri stabilite oficial de Fiscurile din statele UE și neplătite de către cei despre care s-a stabilit că le datorează sau sume rezultate dintr-o estimare a tranzacțiilor nedeclarate la agențiile de administrare fiscală, asupra cărora nu s-au putut stabili impuneri oficiale.

În al doilea rând, există riscul de a se fi comparat mere cu pere. Oricât de mult și-ar dori asta Comisia Europeană, legislațiile fiscale ale statelor membre nu sunt nici măcar armonizate 100%, necum unificate. Există diferențe mari de norme, definiții și abordări.

Nici măcar conceptul de "evaziune fiscală" nu înseamnă exact același lucru în fiecare stat european. Unele sunt mai tolerante, altele mai severe. Unele au un grad mai mare de acceptare a operațiunilor de optimizare fiscală efectuate la limita, dar în interiorul legii, altele nu. Și există un nivel diferit de deductibilități acceptat. Este pertinent, deci, să ne gândim că cifrele vor arăta mai rău pentru țările cu legislații fiscale mai exigente și mai puțin rău în cele cu norme mai flexibile.

A nu ține cont de toate aceste diferențe înseamnă să dai credibilitate acelor opinii radicale, dar nu total lipsite de pertinență, potrivit cărora, cel puțin pentru firmele de dimensiuni reduse și cu marje foarte mici de profit, ceea ce se numește oficial evaziune nu e decât o încercare disperată de a încerca să supraviețuiască unui mediu de afaceri ostil din punct de vedere al reglementărilor.